Preasfințitul Episcop Macarie la Mănăstirea Ikast în Danemarca: „O criză a familiei înseamnă, întotdeauna, și o criză a monahismului…”

with Niciun comentariu

Preasfințitul Episcop Macarie la Mănăstirea Ikast în Danemarca: „O criză a familiei înseamnă, întotdeauna, și o criză a monahismului. Pentru a avea familii creștine puternice, trebuie să avem monahism viu și puternic!”

 

Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord a efectuat, în aceste zile, mai multe vizite pastorale la românii din Danemarca. Astfel, sâmbătă, 21 octombrie 2017, ierarhul român s-a aflat în Sønderborg, în mijlocul comunității de români ce trăiesc în această localitate din sudul Danemarcei, aproape de granița cu Germania. Preasfințitul Macarie a săvârșit Sfânta Liturghie și pomenirea morților, întărind duhovnicește pe credincioșii prezenți, prin spovedanii, rugăciune, sfat și binecuvântare. Duminică, 22 octombrie, Părintele Episcop Macarie s-a aflat la românii din Aarhus, port situat în peninsula Iutlanda și al doilea oraș ca mărime din Danemarca. Ierarhul a săvârșit Sfânta Liturghie și a botezat o fetiță din comunitatea parohială.

Luni, 23 octombrie, când Biserica Ortodoxă îl sărbătorește pe Sfântul Cuvios Macarie Romanul, Preasfințitul Părinte Episcop Macarie s-a aflat la Ikast, pentru celebrarea hramului mănăstirii românești din localitate. Preasfințitul Macarie, în cadrul Liturghiei, l-a hirotonit întru preot pe diaconul Claudiu pe seama credincioșilor parohiei ortodoxe române din orașul danez Esbjerg. Ierarhul român a prezentat viața Cuviosului Macarie, care, provenind dintr-o familie de origini nobile din Roma secolului al IV-lea, s-a dedicat unei aspre viețuiri pustnicești. Pornind de la întâmplările din viața Cuviosului, Preasfințitul Macarie a evidențiat ajutorul pe care-l dă Dumnezeu celor ce aleg să trăiască o viață de sfințenie.

„Cuviosul Macarie, prin originea sa socială, crescând într-o nobilă familie romană, ar fi putut duce o aleasă viețuire de creștin evlavios, asemenea părinților săi, cu familie, în cadrul unei comunități creștine. Dar el a vrut mai mult. Fuga tânărului Macarie Romanul de căsătorie nu este fuga de un lucru rău sau greșit, căci căsătoria e binecuvântată, iar familia e darul lui Dumnezeu, și se cuvine să o prețuim mai mult ca niciodată astăzi. Însă tânărul Macarie a vrut mai mult, a vrut să-și dedice total, integral, viața Mirelui Hristos, trup și suflet. Această dorință binecuvântată de dedicare totală este ceea ce stă la baza alegerii viețuirii monahale, din vechime până astăzi. Sunt cele două căi prin care creștinul se mântuiește: căsătoria sau monahismul. Amândouă sunt binecuvântate, amândouă sunt mântuitoare, amândouă presupun jertfă, răstignire întru Domnul. Mai mult decât atât, aceste două căi sunt complementare. Prin căsătorie se întemeiază familia, iar în familie se naște, crește și prinde aripi duhovnicești, viitorul monah sau viitoarea monahie. Așadar, pentru a avea comunități monahale, trebuie să avem mai întâi de toate bune familii creștine. Sfinții Părinți la unison ne avertizează că o criză a familiei înseamnă, întotdeauna, și o criză a monahismului. Este ușor de înțeles: într-o societate cu familii dezorganizate, lipsite de evlavie, copilul, de la bun început, are aripile duhovnicești legate, dacă nu chiar retezate. Atunci când familiile sunt transformate în simple unități de producție și consum, viața familială este secularizată, iar aspirația spre monahism nici măcar nu poate să răsară, căci bietele odrasle nici nu vor ști că e posibil și o astfel de lucrare, o astfel de nevoință.”

Binecuvântările unei vieți monahale sunt cel mai potrivit descrise, a mai adăugat Preasfințitul Macarie, de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Călugărul este ca un vultur care zboară la mare înălțime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un lanț de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani nu are așa că nu-i este teamă de hoți. Patrie nu are, așa că nu-i este teamă de surghiun. Slavă nu dorește, așa că nu-i este teamă că-și va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru, moartea, dar, în această privință mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze, căci, dacă-l amenință cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viață, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele și toate gândurile lui. Astfel, moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârșit al sudorilor, este odihnă”.

Se cuvine să prețuim viața monahală la adevărata sa valoare, căci vremurile în care creștinismul a strălucit au coincis, întotdeauna, cu vremurile în care monahismul a strălucit. Ierarhul a mai spus: „Așadar, să luăm aminte, căci pentru a avea familii creștine puternice, trebuie să avem monahism viu și puternic! Una nu poate exista fără cealaltă, iar căderea uneia periclitează existența celeilalte!”

 

 

 

 

 

Leave a Reply