Episcop Macarie Drăgoi, Pastorală la Nașterea Domnului, NAȘTEREA DOMNULUI – TAINĂ A JERTFEI / Bishop Macarie Drăgoi, Encyclical Letter at the Feast of Nativity, OUR LORD’S NATIVITY – A MYSTERY OF SACRIFICE

with Niciun comentariu

 

† Macarie,

 

Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor
ortodocşi din Europa de Nord,

 

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi și credincioase, sfântă îmbrăţişare în Hristos Emanuel, Cel născut în ieslea Betleemului și în ieslea inimilor noastre!

 

 

Iubiții mei fii și fiice sufletești,

 

Sărbătoarea Crăciunului este una a nădejdii, a împlinirii, a duioșiei și a jertfei. Nădejde, pentru că Dumnezeu cercetează pe poporul Său, nu prin înger, nu prin profet, ci prin Însuși Unul Născut Fiul Său. Împlinire, pentru că, iată, în sfârșit, Cel făgăduit omenirii, Cel așteptat, Cel profețit, Mesia, S-a pogorât printre noi, este împreună cu noi. Emanuel: Dumnezeu este cu noi! Duioșie, pentru că Dumnezeu S-a întrupat prin naștere, luând „chip de rob”, Atotputernicul fiind un prunc, făptura cea mai fragilă și vulnerabilă care poate exista pe acest pământ. Jertfă, deoarece pentru aceasta a venit Mântuitorul printre noi, pentru aceasta a luat chip de rob și S-a născut Prunc, pentru a se jertfi pentru noi. Iar jertfa Sa începe chiar din momentul nașterii Sale. Se naște într-o biată iesle, iar apoi, imediat, Maica Sa Fecioară și Dreptul Iosif sunt nevoiți să plece în pribegie. Și acesta a fost doar începutul.

Suntem, poate, mai puțin obișnuiți să ne gândim la Nașterea Domnului ca la un act de jertfă, așa cum o facem de Paști. Spunea într-o cuvântare Mitropolitul Antonie de Suroj „că primul pas în aducerea întru ființă a lumii a fost un act de iubire divină care a presupus un sacrificiu: Tatăl a adus pe Fiul Său la altarul sacrificiului. Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Și există o icoană veche grecească, în care vedem Nașterea lui Hristos: o vedem pe Maica lui Dumnezeu, îl vedem pe Iosif, vedem peștera, dar, în loc de iesle, vedem un altar de jertfă, iar pe acest altar al jertfei se află Fiul Nou-Născut al lui Dumnezeu, Fiul Mariei”.

Pentru aceasta S-a născut El, Împăratul împăraților, într-o smerită iesle. Nicăieri altundeva, decât în acest loc pentru adăpostirea animalelor unor oameni de rând. În acest loc deposedat de orice fel de rang social, de orice fel de însemn exterior de putere, în staulul de oi din afara cetății Betleemului, așa cum a și fost răstignit, în afara cetății Ierusalimului. Hristos se naște ca un marginal pentru că nu încăpea în rândul lumii. Dar și aici este o taină, pentru că doar în această iesle sărăcăcioasă pot ajunge la El, pentru a I se închina, oameni din toate straturile societății. Ajung la El și crai și păstori simpli. Dacă S-ar fi născut într-un palat, atunci ar fi existat o distanță între El și cei din popor. Dacă S-ar fi născut într-o casă obișnuită de om așezat în societate, ar fi existat barierele obișnuite, care limitează spațiul doar pentru cei din familie și din același nivel social. Așadar, acea iesle smerită desființează distanțele sociale, granițele nevăzute dintre oameni, ierarhiile prestabilite și nu foarte drepte, pentru a instaura noi raporturi, de dragoste și de frățietate între oameni, noi ierarhii evanghelice, în care cel de pe urmă este cel dintâi și în care cel care stăpânește este slujitorul tuturor.

Pentru aceasta S-a născut, azi, Hristos. S-a născut pentru a fi adus jertfă bine primită pentru mântuirea noastră. S-a născut pentru ca noi să avem viață și încă viață din belșug. S-a născut pentru ca noi să avem, iarăși, o patrie, să revenim acasă, în Ierusalimul cel Ceresc. S-a născut pentru ca noi să avem, din nou, chip, identitate, sens. S-a născut pentru a ne naște pe noi din apă și din Duh. S-a născut să ne fie Împărat, Domn, Frate, Slujitor, prea-umil Slujitor, care ne spală picioarele și ne șterge lacrimile. S-a născut, aici, jos, în mijlocul durerii și nevoii, să nu ne lase singuri, părăsiți, așa cum va fi El pe cruce.

Astăzi S-a născut Hristos, preaiubiții mei! S-a născut pentru tine, mamă care-ți mângâi pruncul; pentru tine, cel care te apropii de zenitul vieții; pentru tine, cel care muncești ca un rob pentru ziua de mâine; pentru tine, cel care ai plecat din țară pentru că nu-ți găseai rostul; pentru tine, tinere, care privești neliniștit în zare; pentru tine, cel ce ești copleșit sau pentru tine cea care ești copleșită de zdroaba vieții și a zilei; pentru tine, mamă, căreia ți s-au răpit copiii. Pentru noi, toți, S-a născut Hristos! Nici noi nu ne naștem pentru noi. Ne naștem pentru celălalt. Ne naștem unii altora, încă de la început, când ne naștem unui tată și unei mame. Ne naștem ca o jertfă, iar întrebarea de căpetenie de al cărei răspuns depinde mântuirea noastră este: cui vom fi aduși sau ne vom aduce jertfă? Lui Baal sau lui Dumnezeu? Vom fi jertfiți egoismului, eu-ului nostru, sau ne vom jertfi pentru celălalt? Fi-vom jertfe ale Mamonei, sau fi-vom jertfe ale Împăratului Ceresc?

 

 

Preaiubiții mei,

 

Anul acesta, care se apropie de sfârșit, Biserica noastră l-a închinat apărătorilor Ortodoxiei din vremea comunismului, adică martirilor și mărturisitorilor din vremea prigoanei comuniste. Nu demult, nu departe de noi, s-au întâmplat atrocități, lucruri cumplite pe care abia le putem asculta sau citi, darămite să le și trăim. Zeci și sute de mii de oameni, fără nicio vină decât dragostea față de Hristos și de patrie, au fost arestați, smulși cu cruzime din sânul familiilor lor, torturați paroxistic, înghesuiți în beciuri, sub pământ, închiși în adevărate laboratoare ale iadului, supuși unui regim de exterminare și dezumanizare prin înfometare, violență, batjocură sistematică.

Iad în închisoare, iad pentru cei de afară… Iad pentru torturile suferite de ei înșiși, iad pentru chinurile suferite de tovarășii lor de suferință, iad pentru că se gândeau la suferința celor rămași acasă. În acest iad, însă, o lumină a biruit întunericul. S-a născut Hristos în temnițe! S-a născut Hristos la Aiud, la Gherla, la Pitești, în cumplita cameră 4 Spital. S-a născut la Periprava, la Poarta Albă, la Târgu Ocna, la Târgșor, la Mislea și la Miercurea Ciuc. S-a născut Hristos la Jilava, la Văcărești și la Râmnicu Sărat, la Sighet și în barăcile de la Canal.

S-a născut Hristos în lagăre și în închisori, în deportare și în exil! Da, acolo, în aceste temnițe putrede, în acele mirosuri pestilențiale, în acele colcăieli devenite inumane, acolo S-a născut Hristos! O vedem în suferința transfigurată a martirilor și mărturisitorilor, o vedem în versurile scrise cu sânge ale poeților închisorilor, în viețile înscrise în inimile noastre ale sfinților din închisori.

Evoc, din nenumăratele pilde de martiriu și de sfințenie din închisori, o minunată naștere în Împărăția Cerurilor întâmplată la Târgu Ocna, o temniță unde erau aduși deținuții bolnavi de TBC, care a avut loc tocmai în ziua de Crăciun a anului 1951. În acel Crăciun, Părintele Arhimandrit Gherasim Iscu, nevoitor al Mănăstirii Tismana, se afla pe moarte, după ce fusese chinuit și torturat la Canal pentru că spovedea și încuraja duhovnicește frații de suferință. Chiar și așa, pe moarte fiind, la Târgu Ocna, Părintele Gherasim continua să spovedească, să îmbărbăteze și să renască duhovnicește pe ceilalți deținuți. Cei care l-au asistat în acele momente dau mărturie că acele clipe au fost scăldate de harul dumnezeiesc. Iată ce a scris unul din ei: „În amestecul acela mizerabil de temniță și tuberculoză era o vibrație sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat”. Ni se mărturisește că Părintele Gherasim, pe măsură ce se apropia de moarte, era mai viu! Minunea cea mai mare a fost că, puțin înainte de moartea sa, a fost adus la Târgu Ocna un deținut de drept comun, care avusese rol de supraveghetor la Canal și îl chinuise sălbatic pe Părintele Gherasim. Auzind aceasta, deși nici nu putea să se miște, părintele a cerut unor deținuți mai în putere să-l ducă la patul torționarului său. Cu cea mai mare dragoste, părintele l-a îmbrățișat, l-a sărutat, i-a șters lacrimile de căință și de rușine ale celui care-l chinuise, l-a spovedit și i-a dăruit iertarea. În acea noapte de Crăciun, au murit împreună, victimă și torționar, născuți făptură nouă în Împărăția Cerurilor.

Iată, așadar, de ce îi cinstim pe Sfinții din închisori. Pentru că tot acel sistem fusese creat pentru a dezumaniza, a înrăi, a face din om ucigaș de frate, turnător și torționar. Pentru a schilodi în om chipul lui Dumnezeu. Oameni ca Părintele Gherasim Iscu, însă, prin dragoste jertfelnică, au biruit acest iad nu doar pentru ei, nici doar pentru cei împreună-pătimitori, ci au smuls din ghearele acelui iad chiar și pe torționarii lor, pe cei care deveniseră unelte ale diavolului.

Toți aceștia, așadar, au apărat nu doar chipul lui Dumnezeu din ei, ci și din noi. Au păstrat aprinsă candela credinței în Dumnezeu, dar și în ceea ce reprezentăm noi, ca popor. Datorită lor avem un chip de om și un nume de creștin și de român. Datorită lor avem o patrie aici, pe pământ, și o patrie dincolo, în cer. Toți acești mărturisitori au crezut într-un bine comun și nu au vrut să trăiască doar pentru ei, ci au vrut să trăiască și să moară pentru semenul lor, pentru credința lor, pentru patria lor, pentru demnitatea copiilor și urmașilor lor.

Să-i cinstim cum se cuvine pe cei în mijlocul cărora S-a născut Hristos. Să-i cinstim pe cei întru care S-a preaslăvit Hristos. Pe cei care au fost cinstiți de Hristos. Să-i cinstim chiar dacă pe mulți dintre ei nu îi găsim în manualele de istorie și chiar dacă nu suntem plăcuți tuturor pentru aceasta. Să-i cinstim pentru că nu ei au nevoie de cinstirea noastră, ci noi, dacă vrem să ne numim creștini și români.

 

 

Iubiți frați și surori împreună rugători,

 

Noi, românii din diaspora, ne aflăm departe, fizic, de țară. Ne aducem aminte cu nostalgie de Crăciunul copilăriei, de mirosul de neuitat și unic al pământurilor natale, de colindători, de plugușor și de gerul Bobotezei. Ne aducem aminte de o lume vie, caldă, cu suflet. Nu o putem uita și ne doare și îi resimțim lipsa tot mai mult aici, într-o altă lume, rece, străină și, în multe privințe, moartă.

Ne adunăm aici departe de țară, pentru a ne regăsi în comuniune euharistică, în lăcașuri improvizate, în tot felul de clădiri care nu au fost construite pentru acest scop. Nu avem catedrale mărețe, nu avem biserici mari, încăpătoare, spațioase, cu clopote răsunătoare. Însă, de aici, din străinătate, de la aceste altare românești ridicate în locuri improvizate, umile, să ne aducem aminte de Hristos Cel născut în iesle. De aici, de la marginea societății în care ne aflăm, o societate de multe ori ostilă credinței, să ne aducem aminte de Întâiul dintre marginali și Întâiul dintre pribegi, de Hristos, Cel născut în iesle și refugiat în Egipt de furia lui Irod.

Foarte tragic este faptul că cei mai mulți dintre frățiile voastre ați plecat din țară pentru că ați simțit că nu aveți un viitor acolo. Un viitor pentru familie, pentru copii. Chiar și așa, aici departe, noi știm că avem o țară, că venim de undeva, că avem rădăcini. Este cumplit să fii abandonat și adevărul este că mulți dintre românii din diaspora, au simțit, poate, că țara i-a abandonat. Însă cei care s-au jertfit în închisori sunt o dovadă vie, care strigă la cer. Ei nu ne-au abandonat pe noi și nu și-au abandonat nici țara. Să le ascultăm mărturisirea, să luăm aminte, să stăm cu frică!

Să nu ne abandonăm nici noi țara! Să nu ne abandonăm neamul! Să ne aducem aminte că nu noi ne-am născut pe noi și nici nu ne-am născut doar pentru noi, ci că aparținem unei familii, aparținem unei comunități, că avem înaintași și că vom avea urmași, că ne înscriem într-o continuitate de jertfe, de lupte și de nevoințe.

 

 

Scumpii mei fii și fiice sufletești,

 

În aceste zile ale sărbătorii Nașterii Domnului, citim în Evanghelie un lung șir de protopărinți ai lui Iisus. În acest lung șir sunt și drepți ai lui Dumnezeu, dar sunt și oameni care au căzut. Hristos nu S-a dezis de neamul Său, ci l-a asumat întreg, cu drepți și cu păcătoși. S-a născut într-o comunitate reală, cu înaintași concreți, pomeniți fiecare după numele său.

Să înțelegem, așadar, că și noi ne naștem într-un neam concret pe care trebuie să-l asumăm. Astăzi ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă, iar exemplele noastre cele mai de preț sunt defăimate și minimalizate. În fața acestui val nihilist, să ne luăm, însă, crucea neamului nostru și să o purtăm cu demnitate, neluând seama la ocările aruncate asupra înaintașilor și neamului nostru, „cu ochii ațintiți asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2).

În încheiere, vă aduc la fereastra sufletului „Colindul robului” compus de Valeriu Gafencu în cinstea și spre pomenirea Părintelui Mărturisitor Gherasim Iscu:

 

Pe malul Trotuşului

Cântă robii Domnului,

Înjugaţi la jugul Lui.

Dar cântarea lor e mută,

Că-i din suferinţă multă,

Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului

Domnu-și face ieslea Lui

În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea Lui cea nouă

Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare

Şi priveşte cu mirare

La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş

S-a oprit un îngeraş

Ce-i şopteşte drăgălaş:

Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare

Unde-I Domnu-ntemniţat;

Şi copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască praznic mare. Amin!

 

Refren:

Lăsați-i pe copii să vină,

Să-mi aducă din grădină

Dalbe flori de sărbători,

Dalbe, dalbe flori! Amin!

 

 

Al vostru părinte și frate colindător,

fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

 

Episcopul Macarie

 

 

add content here

add content here

Pastorală dată în Centrul Episcopal din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2017.

† Macarie,

 

By God’s grace Bishop of the Orthodox Romanians living in Northern Europe,

to the most reverend clergy, the venerable monastics and the beloved faithful:

Greetings with a holy embrace in Christ Emmanuel,

Who was born in the manger of Bethlehem and in the manger of our hearts!

 

 

My beloved spiritual sons and daughters, 

Our Lord’s Nativity is a Feast of hope, fulfillment, tenderness and sacrifice. A Feast of hope, for God is visiting His people, not through an angel, not through a prophet, but through His Only-Begotten Son. A Feast of fulfillment, for at long last, the promised One, the awaited One, the prophesized One, Messiah, has come down among us, He is with us. Emmanuel: God is with us! A Feast of tenderness, for through His birth, God has taken flesh, assuming the „form of a servant”, the Almighty being a baby, the most frail and vulnerable creature on earth. A Feast of sacrifice, for our Saviour took upon Himself the form of a servant and came as a baby in order to sacrifice Himself for our sake. His sacrifice begins at the very moment of His birth. He is born in a humble manger, and immediately afterwards His Virgin Mother and the Righteous Joseph have to go into exile. And this was only the beginning.

Perhaps we are less used to think about our Lord’s Nativity in terms of an act of sacrifice, as we do at Easter. In one of his sermons, Metropolitan Anthony of Suroj says the following: „The first step in bringing the world into being was an act of divine love which presupposed a sacrifice: the Father brought His Son to the altar of sacrifice, the Lamb slain from the foundation of the world (Revelation 13:8). There is an old Greek icon which portrays Christ’s Nativity: we see the Mother of God, we see Joseph, we see the cave, but instead of the manger, we see an altar of sacrifice and on this altar of sacrifice is laid the New-Born Son of God, the Son of Mary.”

For this reason He, the King of kings was born in a humble manger. In a place made for sheltering the animals of some common people. In a place lacking any social position, any exterior symbol of power, in a stable for sheep, outside of Bethlehem, in the same way in which He was crucified outside the walls of Jerusalem. But here too, there is a mystery, because only in this modest stable people from all social strata are able to come and worship Him. Wise man and simple shepherds reach Him. Had He been born in a palace, then a great distance would have occurred between Him and the people. Had He been born in an ordinary house, then the usual barriers which set aside the space for the family and friends would have taken effect. Thus, that humble manger tears down all social distances, those invisible borderlines between people, the pre-existing and often unjust hierarchies, in order to initiate new relationships of love and brotherhood between the people, new evangelical hierarchies, in which the last is first, and the one who rules is the servant of all.

For this reason Christ was born today. He was born to be brought as a well-pleasing sacrifice for our salvation. He was born so that we may have life and may have it abundantly. He was born so that we may have again a homeland, and may return back home, to the Heavenly Jerusalem. He was born so that we may have once again an image, an identity, a meaning. He was born in order to bear us of water and Spirit. He was born to be our King, Lord, Brother, Servant, most-humble Servant washing our feet and wiping away our tears. He was born down here, in the midst’s of suffering and need, so that we may not remain alone and forsaken, as He was on the Cross.

Today Christ is born, my beloved! He is born for you, who are a mother cradling your baby; for you, who are approaching the zenith of life; for you, who work like a slave to make a living; for you who left your country because you couldn’t find your purpose; for you, young man, who gaze with worry toward the future; for you, who are overcome by the daily grind; for you, mother whose children were forcibly taken away. For us all, Christ is born! Even we are not born for our own sake. We are born for the other. We are born to one another, from the very beginning, when we are born to a father and a mother. We are born as a sacrifice, but the central question on which our salvation rests is: to whom will we be brought, or bring ourselves as a sacrifice? Unto Baal or unto God? Will we be sacrificed to egoism, to our own ego, or will we sacrifice ourselves for the sake of the other? Will we be a sacrifice unto Mammon, or unto the Heavenly King?

 

My most-beloved, 

Our Church has dedicated the year approaching its end to the memory of the defenders of Orthodoxy during the Communist era, that is to the martyrs and confessors of the Communist persecution. Not so long ago and not too far from us, great atrocities have happened, terrible things about which it is painful even to read or hear, let alone to experience. Tens and hundreds of thousands of people, innocent of all guilt except for the love of Christ and the love of country, were arrested, cruelly torn away from their families, tortured to death, crammed into underground rooms, imprisoned in veritable laboratories of hell, subjected to a regime of extermination and dehumanization through starvation, violence, systematic defilement.

Hell for those inside the prison, hell for those outside… Hell, because of the torments they suffered themselves, hell because of the torments suffered by their companions, hell at the thought of the suffering of those left behind at home. In this hell, however, a light overcame the darkness. Christ was born in prison! Christ was born at Aiud, at Gherla, at Pitești, in the terrible room 4 Hospital. He was born at Periprava, at White Gate, Târgu Ocna, Târgşor, Mislea and Miercurea Ciuc. Christ was born at Jilava, Văcărești and Râmnicu Sărat, at Sighet and in the workers shacks at the Danube-Black Sea Canal.

Christ was born in labour camps and in prisons, for the deported and the exiled! Yes, there, in those rotten dungeons, in the midst of pestilential scents, inside those concentration camps that had become inhuman, there Christ was born! We see it in the transfigured suffering of the martyrs and confessors of faith, we see it in the bloodstained poems of the imprisoned poets, in the lives of saints in prison engraved in our hearts.

From the countless accounts of martyrdom and models of holiness in prison, I would like to evoke a marvelous birth into the Kingdom of Heaven which happened at Târgu Ocna, a prison where TB prisoners were brought in, on Christmas Day of year 1951. On that Christmas Day, Father Archimandrite Gherasim Iscu, an ascetic of the Tismana Monastery, was dying after having been tortured at the Canal because he would confess and spiritually encourage his brothers of suffering. Even so, in his last moments at Târgu Ocna, Father Gherasim continued to confess, encourage, and spiritually revive the other inmates. Those who were near him in those moments testify that they were bathed in Divine Grace. Here is what one of them wrote: „In that miserable mix of prison and tuberculosis there was a clear, vibrant pulsation of the soul, such that everything seemed other-worldly, wonderful.” We are told that Father Gherasim, as he approached death, was more and more alive! The greatest miracle was that, a short time before his death, a common-law prisoner was brought to Târgu Ocna; this prisoner had served as a construction supervisor at the Canal and had viciously inflicted pain on Father Gerasim. Hearing this, although he was unable to move, the Father asked his inmates to take him to his torturer’s bed. With the greatest love, the Father embraced him, kissed him, wiped away the tears of repentance and shame of the one who had tormented him, confessed him, and gave him forgiveness. On that Christmas night, they died together, victim and torturer, born new creatures in the Kingdom of Heaven.

So here’s why we honour the Saints in the prisons. Since that whole system had been created in order to dehumanize, to worsen off the prisoners, to turn them into murderers of their brothers, traitors and torturers, in order to disfigure the image of God in man, people like Father Gherasim Iscu, through sacrificial love, overcame this hell not only for themselves, not only for their co-suffering brother, but they were able to snatch from the claws of that hell even their tormentors, those who had become tools of the devil.

All these people, therefore, have defended the image of God engraved not only in themselves, but also in us. They kept alive the candle of faith in God, and also the faith in what we represent as a people. Because of them we have retained the human image and can call ourselves Christians and Romanians. Because of them, we have a homeland here on earth, and a homeland in Heaven. All these confessors of faith believed in a common good and did not want to live only for themselves but wanted to live and die for their fellow men, for their faith, for their homeland, for the dignity of their children and their descendants.

Let us wholeheartedly honor those in whose midst Christ was born. Let us honor those in whom Christ has been greatly glorified. Those who were honored by Christ. Let us honor them even if many of them are not found in the history books, and even when our honouring is regarded with hostility by others. Let us honor them because they do not need our honor: rather we need it, if we want to call ourselves Christians and Romanians.

 

Beloved brothers and sisters in prayer,

We, the Romanians in the diaspora, are physically far from our country. We remember with nostalgia the Christmas season of our own childhood, the unforgettable and unique scents of our homeland, the carols, the New Year’s traditions and the frosty days around the Epiphany. We remember a living, warm, soul-filled world. We can not forget it, we miss it and we painfully long after it the more here, in this cold, alien and in many ways dead world.

Far from our country we gather together in order to rediscover ourselves in the Eucharistic communion, inside improvised places of worship and all kinds of buildings that have not been built for this purpose. We do not have great cathedrals, we do not have large, spacious churches equipped with resounding bells. However, in these foreign places, at these Romanian altars raised in improvised and humble locations, let us remember Christ, Who was born in the manger. Though living at the edge of the society, a society often hostile to faith, let us remember the First of the outcasts and the First of the exiles, Christ born in a manger seeking refuge in Egypt from Herod’s rage.

It is very tragic that most of you have left the country because you felt that you had no future there. A future for your families, for your children. Even so, far away, we know that we have a country, that we come from somewhere, that we have certain roots. It is a terrible thing to be abandoned, and the truth is that many of the Romanians in the diaspora have perhaps felt that their country abandoned them. But those who have sacrificed themselves in prisons are a living proof, crying out to Heaven. They have not abandoned us and have not abandoned their country. Let us listen to their testimony, let us take heed, let us stand in fear!

Let us also not abandon our country! Let us not abandon our own people! Let us remember that we have not been born by our own selves, nor have we been born only to us, but rather that we belong to a family, that we belong to a community, that we have ancestors and that we have descendants, that we are in a continuity of sacrifices, of struggles and of ascetic endeavours.

 

My dear sons and daughters in spirit,

During our Lord’s Nativity season we read in the Gospels a long list of ancestors of Jesus. In this long line there are righteous people of God, but there are also fallen people. Christ did not break up with His own race, but assumed it whole, with righteous people and sinners. He was born in a real community, with concrete ancestors, each one carrying his own name.

Let us therefore understand that we also are born into a concrete nation that we must assume. Today we are told through various channels that our nation is a shame, and our heroes were dishonourable people and criminals. History is rewritten, and our most valuable examples are slandered and marginalized. In the face of this nihilist wave, let us take up our nation’s cross and carry it with dignity, ignoring the reproaches thrown upon our forefathers and people, fixing „our eyes on Jesus” (Hebrews 12: 2).

In the end, I would like to bring to the gate of your soul „The Carol of the Servant” composed by Valeriu Gafencu in honor and in memory of Father Confessor Gherasim Iscu:

 

On the banks of Trotuș

Sing the servants of the Lord,

Yoked to His yoke.

But their singing is mute,

Since it is born from suffering,

And with tears braided.

In the heart of the servant

The Lord makes his manger

On Christmas night.

Lillies rain down from the heavens

Over His new manger

And dew drops out of the flowers.

There’s a baby in sight

And he looks with wonder

At the window of the prison.

Next to the little baby

An angel stopped

Whispering in a lovable tone:

Today Christmas has moved

From palace to jail

Where the Lord is locked up;

And the little boy in sight

He came to the jail

To partake of the great feast. Amen!

 

Chorus:

Let the children come,

To bring me out of the garden

White festal flowers,

White, pure flowers! Amen!

 

 

 

 

 

 

 

Your parent and brother,

fervently praying to the Lord and wishing you all good things,

 

† Bishop Macarie

 

Encyclical letter given at the Episcopal Center in Stockholm, Kingdom of Sweden, at the Feast of our Lord’s Nativity, in the year of salvation 2017.

 

Leave a Reply