Sfinţii Scandinavi
Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod (1050, sărbătorită la 10 februarie)

Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod (+ 1050, sărbătorită la 10 februarie)

 

Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod

Sfânta Cuvioasă Ana a fost fiica primului rege creştin al Suediei, Olof Skötkonung, devenind, datorită sfinţeniei vieţii ei, una dintre cele mai venerate sfinte din calendarul ortodox slav. Sfânta Ana ocroteşte foarte multe aşezăminte euharistice în Rusia şi în nordul Europei. Dimpreună cu Sfintele Cuvioase Parascheva de la Iaşi şi Teodora de la Sihla este protectoarea parohiei noastre ortodoxe române din oraşul Århus, Danemarca.

Prinţesa vikingă a fost cunoscută în patria ei ca Ingegerda, dar când a venit în Rusia ruşii au numit-o Irina. Numele de Ana l-a primit cu puţin înainte de moarte, când a luat chipul monahicesc. Ana a beneficiat de o blagloslovită creştere duhovnicească, căci tatăl său şi mama sa, Regina Estrida, erau amândoi cu totul dăruiţi noii lor credinţe creştine. Despre Regina Estrida se spune că „descindea din cea mai aleasă familie a Suediei, fiind vestită pentru mintea ei strălucită, inima plină de dragoste şi dărnicia ei. Toţi copiii ei au rămas vestiţi pentru drăgălăşenia lor şi înaltele lor daruri duhovniceşti”.

Tânăra a avut parte de multă libertate pe când era tânără. După cum ne spun aghiografii „lua parte la adunările oamenilor şi la ceremonii, era de faţă la primirile de la palat, locuia în iatacul ei, unde era liberă să primească oaspeţi, avea moşii şi îşi chivernisea singură averile, avea la dispoziţie o pază înarmată şi făcea călătorii prin ţară după voia ei. În tradiţia populară a nordului scandinav, ea este pomenită ca o femeie neiubitoare de sine, cu inimă bună, înţeleaptă, vioaie, îndrăzneaţă şi cu mare înrăurire asupra celor în mijlocul cărora se afla”.

Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod

Sfânta Ana s-a dovedit a fi o prinţesă a păcii, înduplecându-l pe tatăl ei să facă pace cu Norvegia învecinată, rânduind ca sora sa Astrid să se mărite cu regele norvegian Olav al II-lea Haraldsson. Ea însăşi fusese făgăduită acestui rege al Norvegiei, care avea să devină Sfântul Martir Olav (sărbătorit la 29 iulie), numit şi ocrotitorul  Norvegiei, pentru marea sa lucrare de răspândire a creştinismului în această ţară. În cele din urmă, tatăl ei, Regele Olof Skötkonung al Suediei, a crezut că ar fi mai de folos să se mărite cu strălucitul cneaz Iaroslav al Novgorodului, iar Irina, Ana de mai târziu, a făcut ascultare. Acest însemnat duce al Rusiei a trimis soli la Regele Olof al Suediei, căutând să încheie o alianţă care să fie întărită prin căsătoria cu fiica acestuia, care nu avea împliniţi atunci 20 de ani. Ca parte a înţelegerii de dinainte de căsătorie, Ana a cerut să i se dea ca dar de nuntă cetatea şi ţinutul Ladoga, cu dreptul de a-l chivernisi ea însăşi şi de a pune un împuternicit care să o ajute să-l cârmuiască. Cererile ei au fost primite, astfel că în vara anului 1016 ea şi cu Iaroslav s-au cununat la Novgorod. Curând după aceea, curtea domnească a fost mutată la Kiev, oraş pe care Iaroslav îl moştenise de la tatăl său, Sfântul Cneaz Vladimir, sărbătorit în calendarul ortodox la 15 iulie.

Marea Ducesă de Novgorod a luat parte nemijlocit la domnia ţării alături de soţul ei, uneori intrând chiar în luptă cu el, alteori ajutându-l să încheie tratate de pace cu duşmanii. Au avut şapte fii şi trei fiice, despre care marele retor Ilarion (care a ajuns mai apoi Mitropolitul Kievului) a spus că erau cu toţii deplin dăruiţi credinţei creştineşti. Unul dintre aceşti fii, Vladimir, care a ctitorit şi catedrala din Novgorod, a fost proslăvit ca sfânt (sărbătorit la 4 octombrie). Ana a ajutat şi la creşterea mai multor copii de regi, printre care Edwin şi Edward, fiii Regelui Edmund al Angliei, şi Magnus, fiul Sfântului Rege Martir Olav al II-lea Haraldsson al Norvegiei. În anul 1028, Iaroslav şi Ana au dat adăpost chiar Sfântului Rege Olav, când a fugit de năvălirea şi răzmeriţa din ţara sa.

Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod

Soţul sfintei, cunoscut de urmaşi ca Iaroslav cel Înţelept, şi-a dobândit numele de la chibzuinţa cu care şi-a ocârmuit poporul şi marele său interes faţă de învăţătură. După cum se consemnează în Marele Letopiseţ Rusesc, în 1037 el a adunat la Kiev mai mulţi grămătici care au tălmăcit cărţi din greceşte în limba slavonă şi a dat întâiul cod de legi din ţările ruseşti, cunoscut ca Pravila Rusească. Tot el e a pus să se scrie Marele Letopiseţ Rusesc, care avea să devină „o capodoperă a literaturii slavone medievale” şi care este izvorul principal pentru cunoaşterea istoriei ruseşti timpurii.

În anul 1037, credincioasa pereche domnitoare a zidit o mănăstire în Kiev, pe care au afierosit-o Sfintei Irina, ocrotitoarea Sfintei Ana. Mănăstirea a fost zidită lângă Catedrala Sfânta Sofia, pe care Iaroslav o zidise după modelul Sfintei Sofii din Constantinopol. Aceste clădiri făceau parte din programul de construire elaborat în vremea domniei lor, care „a făcut din Kiev centrul artistic al veacului al XI-lea în Rusia”. În anul 1045, Sfânta Ana şi soţul ei au fost de faţă la punerea temeliei Catedralei Sfânta Sofia din Novgorod, care a fost începută de fiul lor Vladimir şi a fost încheiată după moartea ei.

Sfânta Ana a adormit întru Domnul la 10 februarie 1050. Cu puţin înainte de moarte a luat schima monahală, „arătând prin aceasta adânca sa evlavie şi o adevărată smerenie creştinească”. Mormântul ei, aşezat alături de cel al fiului, Sfântul Vladimir, în Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod, a devenit izvor de tămăduire de-a lungul timpului. Sfânta Ana e cinstită de Biserică şi la 4 octombrie, împreună cu fiul ei, Sfântul Vladimir Iaroslavici.

 
Sfântul Ierarh Sigfrid, Luminătorul Suediei (1045, sărbătorit la 15 februarie)

Sfântul Ierarh Sigfrid, Luminătorul Suediei dimpreună cu Sfinții săi nepoți Matiri Unaman Preotul, Sunaman Diaconul şi Vinaman Ipodiaconul (+1045, sărbătoriți în 15 februarie)

 

Sfântul Ierarh Sigfrid

Sfântul Ierarh Sigfrid este cel care a adus lumina Evangheliei lui Hristos în Suedia de astăzi, tocmai de aceea este supranumit şi Luminătorul Suediei. El l-a botezat în anul 1008 la Husaby, în estul provinciei Gothland, pe Regele Olof Skötkonung, Regina Estrida, copiii şi curtea lor, la fântâna care este numită până astăzi „Fântâna Sfântului Sigfrid”, loc de primenire duhovnicească pentru numeroşii pelerini de odinioară. La 300 de metri de „Fântâna Sfântului Sigfrid” se află o străveche biserică din piatră din secolul XII, construită pe locul alteia mai vechi, din lemn, din secolul XI unde se crede că ar fi fost înmormântați Regele suedez Olof şi Regina Estrida, părinţii prințesei vikinge Ingegerd, ce care a îmbrăcat mai târziu haina monahală și a sfințeniei, cunuscută îndeobște ca Sfânta Ana de Novgorod. Sfântul Sigfrid este protectorul catedralei şi al oraşului său de reşedinţă Växjö, unde avem şi o parohie ortodoxă română ocrotită de Sfinţii Ierarhi Mărturisitori Iosif din Maramureş şi Sigfrid, Luminătorul Suediei.

Sfântul Sigfrid s-a născut în Glastonbury, Anglia, în a doua jumătate a secolului X. Se spune că Sfântul Alphege, Arhiepiscop de Canterbury l-a convertit la credința creștină. A devenit monah în ţinuturile anglo-saxone apoi episcop iar anul 995 după ce Regele Olav I Tryggvason al Norvegiei s-a convertit la creştinism, Sigfrid a fost trimis împreună cu alți clerici misionari pentru a-l ajuta pe Regele Olav I la lucrarea de încreştinare a poporului norvegian. Ajungând în Norvegia, Sfântul Sigfrid a dorit să-l întâlnească pe vrăjitorul Raud care trăia pe o insulă în fiordurile Salten, însă a fost impiedicat de vremea rea, cauzată de vrăjitoriile acestui păgân. Dupa cum ni se relatează în Saga lui Olav Tryggvason, Sfântul Sigfrid s-a îmbrăcat în veşmintele liturgice şi s-a îndreptat spre prora corăbiei. A aprins lumânări şi a tămâiat vasul, după aceea a pus o cruce pe pupa corabiei, a citit din Evanghelie și a rostit rugăciuni, a stropit cu aghiasmă toată corabia, apoi a cerut să înainteze cu corabia. Intrând în fiord, vântul nu le-a mai opus rezistenţă, apa liniştită se ondula pe lângă chilă, în schimb, pe fiecare parte a corabiei, valurile se ridicau atât de sus încât loveau stâncile uriaşe.

După bătălia navală de la Svolder, când regele Olav Tryggvason a fost înfrânt, Sfântul Sigfrid s-a mutat cu nepoții săi din Norvegia în Suedia. S-au stabilit în jurul anul 1002 în Växjö, începând evanghelizarea zonei înconjurătoare, ridicând o biserică în Växjö și altele în zonă unde a rânduit preoți iar misiunea pe tărâmurile suedeze a început să aducă roade. Doisprezece bărbați importanți din zonă au fost desemnaţi să reprezinte cele douăsprezece triburi principale pentru a evalua veridicitatea învăţăturilor lui Sigfrid. După ce i-au ascultat învăţătura şi au văzut minunile săvârşite de Dumnezeu prin el, au cerut să fie botezaţi. Convertirea acestor lideri a dus la creştinarea unui mare număr de oameni din Värend.

Regele suedez Olof Skötkonung a trimis pe unul din consilierii săi de încredere să afle cum decurge activitatea misionară a ierarhului saxon. La întoarcere, consilierul, i-a relatat regelui, printre altele, că în timpul Sfintei Liturghii, după ce episcopul a ridicat pâinea şi vinul iar oamenii au îngenunchiat, prescura de pe disc s-a transformat într-un Copilaș pe care episcopul L-a sărutat iar după aceea S-a făcut nevăzut şi a rămas pâine. Auzind acestea, regele l-a chemat pe misionar la el în Husaby. Ajungând acolo a fost primit cu mare cinste, iar după puţin timp, regele împreună cu familia şi curtea sa au fost botezaţi în fântâna de la Husaby. Mai târziu, Sigfrid a rânduit alţi doi episcopi pentru partea de răsărit şi de apus a peninsulei.

Curând, credinţa creştină în Suedia a fost întărită de martiraje. Printre aceşti martiri se numără şi cei trei nepoţi ai Sfântului Sigfrid, Preotul Unaman, Diaconul Sunaman şi Ipodiaconul Vinaman. Încredințând responsabilitățile pastorale și liturgice ale bisericii din Växjö preotului Unaman și fraților săi, Sigfrid a plecat să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în alte părți scandinave. La întoarcerea sa din misiune, a găsit biserica prădată iar cei trei nepoți ai săi Unaman, Sunaman, și Vinaman uciși de un grup de păgâni în frunte cu un nobil local mânat de invidie și lăcomie. Capetele lor au fost aruncate în Lacul Helgasjön ce se afla lângă biserica din Växjö, iar trupurile mucenicilor au fost îngropate în adâncul pădurii. La un moment dat, a văzut trei lumini, asemănătoare unor stele, strălucind deasupra lacului, apoi spre malul de răsărit, unde a descoperit cele trei capete mucenicești, ascunse într-o oală astupată cu o piatră grea. Nefiind mânat de răzbunare, Sigfrid nu a dorit ca Regele Olof Skötkonung să-i pedepsească pe cei ce au tâlhărit biserica și au ucis pe cei trei tineri, deși le aflase numele chiar din gurile capetelor găsite pe fundul apei. Nu a dorit nici preț de răscumpărare ci, dimpotrivă, a dat slavă lui Dumnezeu că nepoții săi au primit cununa muceniciei. În cele din urmă, Sigfrid a cerut mai multe suprafețe de pământ și a primit în dar proprietățile cunoscute sub numele de Hof și Tjuby. Deși în mare dificultate financiară, Sigfrid a reușit să refacă biserica și a așezat acolo sfintele moaște ale celor trei tineri.

În ultimas parte a vieții, uitând că este o zi de post, bătrânul Sigfrid a dorit să facă baie. Atenționat de o voce divină, Sigfrid s-a oprit și s-a căit pentru fapta lui. Conform unui vechi calendar runic, pe 15 februarie 1045, Sfântul Sigfrid a trecut la cele veşnice în Växjö. Lucrarea lui a fost continuată de ucenicii săi, Episcopii David şi Eskil. Primul dintre ei a fost un mare ascet, în timpul rugăciunii era învăluit de flăcări de foc. Eskil a fost înrudit cu Sigfrid, devenind episcop la Strangnas, unde după ce o furtună violentă a distrus un templu păgân viking, împreună cu jertfele sale, Eskil a fost ucis cu pietre în jurul anului 1080.

Preasfinţitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord, a dăruit în data 11 noiembrie, o icoană cu Sfântul Sigfrid, Luminătorul Suediei, Catedralei din Växjö, pe locul unde s-a păstrat racla cu moaștele ierarhului care i-a creştinat pe suedezi. Icoana Sfântului Ierarh Sigfrid, realizată în stil bizantin în Atelierul de pictură „Sfinţii Martiri Brâncoveni” al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, va rămâne în patrimoniul Catedralei din Växjö, ca semn al cinstirii ortodoxe aduse acestui ierarh misionar saxon care a adus lumina Evangheliei în ţinuturile scandinave. Darul a fost primit cu bucurie de personalul catedralei şi de credincioşii din Växjö deoarece este prima icoană ortodoxă a Sfântului Ierarh Sigfrid, singurele reprezentări ale sale fiind doar cele din picturile murale în stil romanic din vechile biserici de piatră scandinave.

 
Sfântul Mucenic Halvard Norvegianul (1043, sărbătorit la 15 mai)

Sfântul Mucenic  Halvard Norvegianul (+1043, sărbătorit la 15 mai)

 

Sfinții Mucenici Ioan Valahul și Halvard Norvegianul. Icoană păstrată în biserica Parohiei Ortodoxe Române Învierea Domnului și Sfinții Mucenici Ioan Valahul și Halvard Norvegianul din Oslo, Norvegia

 

Sfântul Mucenic Halvard Norvegianul este cinstit până astăzi ca patron al oraşului Oslo (a cărui stemă îl înfăţişează ţinând în mâini trei săgeţi şi o piatră de moară) şi al celor nevinovaţi. Mai multe parohii ortodoxe din Norvegia şi numeroase biserici catolice şi aşezăminte filantropice creştine îl au ca ocrotitor. Parohia noastră ortodoxă română din capitala Norvegiei este ocrotită de Sfinţii Mucenici Ioan Valahul (12 mai) şi Halvard Norvegianul (15 mai), sărbătoriţi în calendar la un interval de doar două zile.

Sfântul Halvard s-a născut în jurul anului 1020, în satul Husaby, în partea de sud-est a Norvegiei. Se trăgea dintr-o familie înstărită: tatăl lui, Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa, Torny, era rudă apropiată a Sfântului Rege Olav, creştinătorul Norvegiei. Părinţii lui Halvard erau creştini şi l-au crescut de mic în duhul învăţăturii creştine şi mai ales al jertfirii pentru ceilalţi. Halvard a ajuns, asemenea tatălui său, negustor.

În primăvara anului 1043, tânărul Halvard se afla pe malul mării, pregătindu-şi corabia pentru a trece fiordul Drammen. În acest timp a văzut o femeie tânără, însărcinată, alergând îngrozită spre el, cu hainele rupte şi ochii plini de lacrimi. Prin­tre suspine, tânăra, care era o sclavă, i-a spus sfântului că trei bărbaţi o urmăreau, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Feme­ia a început să jure că este nevinovată, rugându-l pe Halvard să nu o lase în mâinile cruzilor urmăritori. Sfântul s-a umplut de milă şi i-a spus femeii să urce în corabie şi să nu se teamă de nimic. Cei doi au început să străbată fiordul Drammen, încercând să scape de vikingii care îi urmăreau. În cele din urmă, l‑au ajuns pe Halvard şi l-au somat ca să le-o predea pe femeie, însă le-a răspuns că nu le poate împlini cererea, pentru că aceasta jurase că nu furase nimic şi le-a promis că va plăti el însuşi tot ce le lipsea. Urmăritorii s‑au înfuriat şi mai mult şi i-au spus sfântului că dacă nu le va preda femeia imediat, îl vor omorî şi pe el.

Halvard s-a arătat neîndu­plecat, iar păgânii luându-şi arcurile, au început să tragă în cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul lui Halvard, lăsându-l neînsufleţit în corabie, iar fe­meia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut fapta mârşavă împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Halvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, trupul tânărului mucenic, în loc să se scu­funde, plutea pe apă. În scurtă vreme în jurul lui Hal­vard s-au adunat mulţime de oameni, înţelegând prin această minune că dobândiseră un nou sfânt în cer. Au luat cu mare dragoste moaştele martirului viking şi le-au aşezat cu evla­vie într-o biserică din oraşul Oslo, avându-l ca model şi rugător pe mărturisitorul lui Hristos Halvard, cel care îşi dăduse  viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său.” (Ioan 15, 13) La moaştele sale au început să aibă loc minuni, iar lumea venea de pretutindeni pentru închinare şi primenire sufletească. În anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântu­lui, a fost ridicată o biserică de piatră, iar Halvard a devenit ocrotitorul oraşului Oslo. Din păcate, azi nu se mai păstrează decât ruinele acestei biserici, iar moaştele sfântului au dispărut.

 
Sfânta Muceniţă Suniva (secolul X, sărbătorită la 8 iulie)

Sfânta Muceniţă Suniva (sec. X,  sărbătorită la 8 iulie )

 

Sfintii Mucenici Halvard Norvegianul si Suniva din Bergen

Sfânta Suniva s-a născut în secolul X şi este protectoarea Episcopiei Norvegiene Bjørgvin, a întregii coaste de vest a Norvegiei şi a mai multor parohii ortodoxe. Sfânta Muceniţă Suniva dimpreună cu Sfintele Muceniţe Filofteia de la Argeş şi Tatiana de la Craiova ocrotesc parohia noastră ortodoxă română din Bergen, Norvegia. Numele de Suniva este o formă scandinavă a numelui Sunngifu, care înseamnă, „Darul Soarelui”. Viaţa Sfintei Suniva a fost scrisă la Mănăstirea din Selje, în jurul anului 1170, în limba latină, fiind cuprinsă în lucrarea Acta Sanctorum.

Suniva a fost o prinţesă irlandeză creştină, deosebit de  frumoasă, fiind de mică crescută în învăţătura creştină. Murind tatăl său, Sunniva preia conducerea regatului, iar vestea despre frumuseţea şi înţelepciunea prinţesei s-a răspândit foarte rapid. Un rege păgân din acele locuri şi-a dorit foarte mult să o aibă de soţie, însă fecioara Suniva l-a refuzat nu doar pentru faptul că era păgân, dar mai ales pentru că dorea să-şi închine viaţa lui Hristos, Mirele ceresc.

Suniva părăseşte Irlanda, cu cei mai apropiaţi prieteni ai săi, în trei corăbii fără pânze şi fără vâsle, lăsându-se în voia curenţilor. O furtună desparte cele trei corăbii, una dintre ele ajunge pe insuliţa Kunn, în nordul fiordului Sogne, iar celelalte două corăbii, împreună cu Sunniva ajung pe coasta de vest a Norvegiei, pe Insula Selje. Aici aveau apă proaspătă şi peşte pentru hrană. Neîntâlnind pe nimeni, s-au aşezat în peşterile munţilor din apropiere. Totuşi, locuitorii fiordului din apropiere au descoperit prezenţa străinilor misterioşi, şi-au simţit ameninţate oile care păşteau pe această insulă şi au trimis oameni ca să îi omoare. Suniva şi cei dimpreună cu ea, bărbaţi, femei şi copii, s-au rugat pentru mântuirea lor iar când păgânii au sosit pe insulă, blocuri mari de piatră au astupat intrarea în peştera care adăpostea pe sfântă şi pe însoţitorii ei.

Mai târziu doi fermieri călătoreau spre Trondheim, capitala de atunci a Norvegiei. Într-o noapte pe când ancorau în apropierea Insulei Selje, au observat o lumină minunată deasupra insulei. Când au ajuns la Trondheim, aceştia l-au înştiinţat pe regele creştin Olav Trygvasson. Noul rege şi Episcopul Sigurd au înţeles că este o minune a lui Dumnezeu şi s-au interesat de Insula Selje, iar în anul 996 au ajuns pe insulă unde au găsit peştera care adăpostea moaştele Sfintei Suniva. Când au dat la o parte pietrele, trupul ei era întreg încât părea că doarme. Alături de sfintele ei moaşte erau numeroase oseminte bine mirositoare. Regele Olav Trygvasson a ridicat un paraclis în faţa peşterii şi o biserică mai jos, iar mai târziu, a fost întemeiată o mănăstire.

Sfânta Suniva a devenit protectoarea coastei de vest a Norvegiei, iar Selje a fost transformată în scaun episcopal pentru zona Gulating. În 1170 scaunul episcopal a fost transferat la Bergen, împreună cu moaştele Sfintei Suniva care au fost depuse în Biserica Mântuitorului Hristos, pe 31 august 1170, de către Episcopul Pål. O parte din sanctuar a rămas pe insulă, iar mai târziu, monahii benedictini s-au mutat pe insulă, venind probabil din Anglia. Încă înainte de reformă, mănăstirea a fost mistuită de un incendiu, fiind abandonată în cele din urmă. Ruinele ei se pot vedea şi astăzi.

În timpul incendiilor din 1170-1171 şi 1198 care a avut loc în Bergen, moştele Sfintei Suniva au fost luate din biserică şi aşezate lângă flăcări. Acestea au oprit înaintarea focului, iar Sfânta Suniva a fost cinstită şi ca ocrotitoare de incendii şi epidemii. Din nefericire, după Reforma protestantă din Norvegia, moaştele sfintei nu se mai ştie unde au fost depuse.

 
Sfântul Ierarh Swithun (862, sărbătorit la 15 iulie)

Sfântul Ierarh Swithun (+862, sărbătorit la 15 iulie)

 

Sfântul Ierarh Swithun

Sfântul Swithun este unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi ierarhi din nordul Europei, fiind protectorul oraşului şi al catedralei din Winchester, Anglia, şi al oraşului şi al catedralei din Stavanger, Norvegia, unde vreme de câteva sute de ani s-au păstrat o parte din moaştele sale (braţul său). Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica şi Swithun de Winchester sunt şi ocrotitorii parohiei noastre ortodoxe române din Stavanger, Norvegia.

Sfântul Swithun s-a născut în jurul anului 800 în Wessex iar după ce a devenit monah, apoi ieromonah, a fost foarte iubit şi căutat de foarte mulţi credincioşi datorită înţelepciunii şi vieţii sale virtuoase. Datorită râvnei, smereniei şi jertfelniciei sale şi-a câştigat repede renumele de misionar şi ajutător al celor din nevoi, fiind vestit pentru cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În această perioadă a ajuns şi mentorul regelui Aethelwulf de Essex şi a fiului acestuia Alfred. Înainte de a fi ales episcop, a fost stareţ al mănăstirii catedrale din Winchester. Conform cronicilor a fost un mare ctitor de biserici acolo unde lipseau şi un sârguincios restaurator al celor care necesitau reparaţii. Numele său se leagă şi de construirea unui pod pe latura de est a oraşului Winchester. În timpul lucrărilor obişnuia să vină să supravegheze şi să muncească alături de oameni pentru a-i stimula să lucreze cât mai bine. Una dintre minunile săvârşite de sfânt a avut loc în acest răstimp, când un grup de muncitori au distrus cu răutate coşul plin cu ouă al unei bătrâne neputinciose care supravieţuia din vânzarea ouălor. Sfântul Swithun îi dojeneşte părinteşte apoi repară coşul cu tot ceea ce era în el.

În anul 852 Swithun a fost ales episcop de Winchester, reuşind în perioada păstoriei lui să aducă cât mai multe suflete pe calea mântuirii. La mijlocul secolului IX, oraşul Winchester era nefortificat şi adesea atacat de vikingi, arhiereul lui Hristos fiind cunoscut şi pentru construirea unui zid protector în jurul oraşului, salvându-l astfel de atacatori.

La începutul lunii iulie 862, ierarhul a trecut la cele veşnice. La cererea lui, a fost îngropat lângă zidul de nord al catedralei, pentru ca trecătorii să calce pe locul în care sălăşluia trupul său iar picăturile de ploaie să cadă de pe streaşină pe mormântul său. După mai multe minuni care s-au săvârşit la mormântul său, sfintele sale moaşte au fost scoase şi mutate în interiorul catedralei din Winchester, care a devenit prin Sfântul Swithun, unul dintre locurile cele mai cercetate de pelerinii din nordul Europei.

 
Pagina 1 din 2

ICOANA ZILEI

CALENDAR ORTODOX

Catedrala

construimcatedrala.ro