Pastorala Sfântului Sinod la prima duminică din Postul Naşterii Domnului

with Niciun comentariu

 

În prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din cuprinsul Patriarhiei Române.

 

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unității și demnității noastre naționale și de recunostință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de credință, de limbă, de cuget și simțire românească.

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român a purtat în sufletul său în același timp pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie.

Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, aratând că numai prin credință și iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am realizat unitatea și demnitatea noastră ca stat național.

Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria și cultura poporului român se vede și în darul unității, al libertății și demnității naționale, dobândit prin credință puternică și luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferintă crestinește îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din București.

În anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că  România Mare este și o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de ­neam.

Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1]. ­Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că  au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.

Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința uni­tății de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credin­ță a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam. Unitatea de credință și unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credința ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „ legea românească”[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină.

Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor.

Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, cărți care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă„maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului[3]; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”[4].

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.

În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului ­român. Întreg poporul român a ­rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi ­liturgice răsăritene[5].

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Așadar, limba română și credința creștină sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român.

Dreptcredincioși creștini,

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și de credință întărită prin jertfă și biruință.

În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles și Trianon (1919-1920).

Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii și bănățeniiVasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Fluerașși Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri.

Totodată, evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.

Așadar, realizarea marilor idealuri ale unității şi demnității naționale ale românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate şi independenţă.

Astăzi, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi, piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare. Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.

Cultivarea identității naționale trebuie sporită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor în cadrul cooperării internaționale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să evidențiem elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său cu celelalte popoare ale lumii.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuție la împlinirea marilor idealuri naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi pentru realizarea independenței şi unității poporului român, iar apoi a lucrat pentru recunoașterea drepturilor şi demnității ei pe plan extern: dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în anul 1925.

De fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obținută numai după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Un simbol al întregirii României, realizată prin voința poporului, jertfa ostașilor români, și mai ales prin lucrarea Providenței divine, este construirea Catedralei Naționale. După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[6].

Apoi, cel care a susținut și a promovat intens importanța construirii unei noi Catedrale în București a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm.

Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o catedrală nouă.

Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilorunește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștința pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și ale tuturor sfinților, prin dărnicia clerului și credincioșilor Patriarhiei Române din țară și străinătate, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al spiritualității românești.

Anul 2018, an Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești și deopotrivăun prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naționale.

Dreptmăritori creștini,

Postul Nașterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

În această perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“.

Prin urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.

Să ne ajute Hristos-Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi.

Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.

Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a  fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Corinteni 8, 14).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Nașterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

† DANIEL,

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei

şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii ­unităţii politice a românilor, Bucureşti, Editura Casei Școalelor, 1915, p. 26.
[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Editura ­Academiei, 1983, p. 122, n. 34.
[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
[4] Idem, ,,Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”,Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”, vol. IX, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.
[6] Nicolae Şt. Noica, „Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

 

Preluare basilica.ro

Leave a Reply