Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Episcop Macarie la Sărbătoarea Nașterii Domnului – 2016

with Niciun comentariu

 

„Taina nașterii și puritatea copilăriei”

 

† Macarie

Din harul lui Dumnezeu, Episcop al românilor ortodocși din Europa de Nord,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi şi credincioase, sfântă îmbrăţişare în Hristos Emanuel,

Cel născut în ieslea Betleemului şi în ieslea inimilor noastre!

 

Iubiții mei frați şi surori,

Să ne bucurăm deplin, astăzi ni S-a născut Hristos!

Ca și acum două mii de ani, Hristos Se naște, însă nu toți se împărtășesc de harul acestui început al mântuirii neamului omenesc. Pentru cei ce-și „iau partea lor în viață” (Psalmi 16, 14), pentru cei care vor să stăpânească în această lume, pentru cei care vor să-L alunge pe Dumnezeu din inimile oamenilor, pentru cei care își sunt suficienți lor înșiși, nașterea lui Hristos este scandal, stricare a planurilor mârșave, sminteală și piatră de poticnire, prilej de delir și de prigoană. Hristos Se naște pentru cei care „partea cea bună și-au ales” (Luca 10, 42), însă și pentru toți cei obidiți și necăjiți, pentru cei care au gustat suferința și durerea.

Ca și acum două mii de ani, Hristos Se naște într-o lume cuprinsă de întuneric, în care gemetele celor care zac „legați în obezi” (Psalmi 67, 7), „în întuneric și în umbra morții”(Isaia 9, 1), urcă la Dumnezeu ca altădată, în vremurile Sodomei și Gomorei. Dar, iată, acum două mii de ani, Dumnezeu nu a coborât printre noi ca să ne ardă, precum odinioară, cu foc și cu pucioasă, ci ca să Se întrupeze, smerit, din Fecioara Maria. S-a făcut Om de dragul nostru și spre folosul nostru. Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât nu a mai vrut să o piardă prin apă sau foc, ci a trimis pe unicul Său Fiu printre noi, ca să ne izbăvească din ispite și nevoi. Acesta este Dumnezeul nostru Care, „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), nu ne pedepsește pentru relele noastre, ci ne pune un Prunc în brațe. După cum ne raportăm la Acest Prunc minunat, Iisus Emanuel, depinde mântuirea noastră. Vom căuta să-L ucidem în sufletul nostru, la ordinele noilor Irozi, sau I ne vom închina proslăvindu-L, alături de îngeri și păstori, aducându-I, ca magii cei străini, daruri?

 

Iubiții mei fii şi fiice în Iisus Hristos Emanuel,

Nașterea lui Hristos este o lucrare minunată care intervine, bulversând lumea vechiului Israel, biruință a Vieții în fața inerției răului și a păcatului. Observăm că, după chipul acestei unice Nașteri, nașterea oricărui copil înseamnă, de asemenea, pentru mica lume familială în care se naște, o minunată bulversare, o lucrare a mântuirii înscrisă în fire și insuflată de Duhul cel de Viață făcător. De fiecare dată când un copil se naște, parcă în pofida unei lumi neprimitoare, centrată în jurul oricăror altor scopuri decât cele mântuitoare, se produce o benefică rupere de ritm, o binecuvântată smulgere din iureșul alergăturilor după deșertăciunile acestei lumi, o re-centrare în jurul tainei vieții. Mama uită toată durerile facerii, „pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16, 21), tatăl simte cum nu-și mai aparține lui, căci e responsabil de viața și binele altora, toată familia participă, cum poate, la această bucurie comună. Chiar și pentru cei străini, măcar pentru o clipă, nașterea pruncului înseamnă ieșirea din inerțiile vieții de zi cu zi, căci Duhul mișcă inimile celor care aud sau văd acest eveniment, luminându-le chipurile.

 

Iubiți credincioşi şi credincioase,

Cum putem păstra acest har al nașterii, al biruinței vieții? Cum putem cultiva și păstra curăția copilăriei, bucuria și plinătatea dragostei părintești? Trăim astăzi într-o lume care merge vertiginos pe drumul negării și al respingerii tainei nașterii și a purității copilăriei. Strămoșii noștri se luptau cu greutăți mari în creșterea copiilor. Viața era aspră, lipsurile erau mari. Mulți prunci mureau de boli sau de foame. Astăzi, din acest punct de vedere, îndeosebi în țările bogate, asemenea lipsuri nu mai sunt o realitate curentă, ci dimpotrivă. În schimb, tot acest confort al vieții este dublat de o așezare care e menită, nici mai mult, nici mai puțin, eliminării familiei și pervertirii copiilor. Trăim vremuri în care drepturile părintești sunt călcate în picioare, iar copiii pot fi preluați oricând, pe baza oricărui denunț, fără o minimă cercetare, de instituții care pretind că sunt înființate tocmai spre protecția copilului! Sunt bine cunoscute cazurile familiilor care, în Norvegia sau în alte țări nordice, au trecut prin încercări dramatice, separări forțate, procese, arestări, presiuni. În unele cazuri, prin bunăvoința lui Dumnezeu, nedreptățile au fost oprite, iar copiii au fost returnați familiilor de apartenență. În altele, prin îngăduința lui Dumnezeu, încercările continuă, continuând și noi cu rugăciunea și cu tot ce putem împlini omenește pentru a ajuta aceste suflete chinuite.

 

Scumpii mei,

Presiunea asupra familiilor nu vine doar pe cale instituțională sau coercitivă. Copiii sunt răpiți de la noi ori de câte ori ne lăsăm furați de bunăstarea materială, de ceea ce considerăm, în general, că este o viață „reușită”, „de succes”: casă, mașină, economii în bancă, bunuri de consum de înaltă calitate, carieră. Toate acestea pot deveni imperative după care ne construim viața familială. Aceste imperative nu ne sunt dictate, ci ne sunt induse printr-o cultură a consumului care încearcă să comercializeze și să eficientizeze orice aspect al vieții noastre familiale. Fiecare moment de taină familială este exploatat acum prin tehnici de „advertising”, astfel încât să fim condiționați să credem că, dacă vom achiziționa respectivele produse, vom dobândi și fericirea promisă. Tot acest angrenaj distruge subtil intimitatea și organicitatea vieții familiale, transformând familia în unitate de producție și consum. Or, dacă ne lăsăm cuprinși de un asemenea „stil de viață”, dacă vom fi neatenți cu privire la ce imperative punem la baza familiei, ghidându-ne după regula „de a fi în rândul lumii”, vom ajunge la o altfel de răpire a copiilor de lângă noi. A lăsa copilul să fie educat prin televizor și internet sau numai prin mediul întâlnit la școală și în societate, a neglija creșterea lui pentru că avem „serviciu” sau „carieră”, înseamnă a-l abandona în mâinile unora care urmăresc pervertirea și distrugerea copilăriei, a inocenței.

 

Dreptmăritori frați şi surori,

Să nu ne amăgim! Dacă nu ne transformăm familia într-o mică biserică, nu putem rezista tăvălugului acestei lumi. Dacă nu ne ancorăm, fiecare cum putem, fie și cu ultimele puteri, în viața Bisericii,vom cădea pradă forțelor întunericului care vor să pună obrocul peste lumina care pâlpâie, încă, în ochii nevinovați ai pruncilor. Nu ne mai putem face prea multe iluzii cu privire la așezarea acestei lumi, la o posibilitate de redresare colectivă, pe scară instituțională. Bătălia se va duce acum chiar pe terenul nostru, al intimității noastre familiale. Acolo trebuie rezistență, la nivel micro – familial. Acolo trebuie dusă lupta cea mare. Putem ușura această luptă dacă vom dovedi, pe cât posibil, că putem fi solidari. Că ne putem strânge, unii lângă alții, unii pentru alții, încurajându-ne, îmbărbătându-ne, ajutându-ne unii pe alții cu fapta și cuvântul. Nu putem rezista altfel decât încercând, după slabele noastre puteri, a imita viața primilor creștini. Nu după formă, ci după fond, după modelul strălucit al primelor comunități creștine. Doar acolo unde există o astfel de unitate suflă mai puternic și „vântul” Duhului (Ioan 3, 8). Altfel, risipiți unii de alții, vom fi asemenea oilor rătăcite de la turmă.

Taina nașterii și puritatea copilăriei sunt daruri ale vieții. Nu există război mai mare, în prezent, decât cel dus împotriva acestor taine ale vieții. Să ne strângem, așadar, în jurul Pruncului Hristos, dimpreună cu Fecioara Maică și cu Bătrânul Drept Iosif, urmându-L pretutindeni, în exil sau în țară, în grajd sau la Templu, în binecuvântare sau în prigoană.

 

Preaiubiții mei,

Vă spuneam și la începutul Postului Crăciunului, de aici, din îndepărtatele țări ale Nordului, că îmi aduc aminte, cu o lacrimă în colțul ochiului, de colindele și de sărbătorile Crăciunului așa cum erau ele trăite odinioară în satul meu năsăudean de la poalele Munților Țibleș. Cei care se mai pot împărtăși încă din aceste dalbe datini, îi îndemn să le prețuiască și să le cinstească, înțelegând marele dar pe care-l au. Cei care nu mai au parte de ele sau cei care, ca și mine, se află în țări străine, să aibă nădejdea că, prin pregătirea duhovnicească potrivită, se vor bucura de mireasma de neuitat a Praznicului Nașterii Domnului, în comuniunea cu frații întru credință. Chiar dacă nu mai trăim în vechiul sat românesc, încă ne putem colinda unii pe alții, oriunde ne-am afla în această lume, vestindu-ne Nașterea Domnului cu străvechi versuri.

În anii trecuți, aici departe de țară, în prag de Crăciun, am vizitat un bătrân țintuit la pat, un intelectual sensibil, foarte inimos. I-am cântat zeci de colinde țibleșene învățate în copilărie, iar el m-a ascultat cu lacrimi în ochi. La final, mulțămindu-mi, mi-a spus: „Părinte episcop, mă bucur nespus că nu v-ați pierdut puritatea copilăriei!”. Acesta este cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată! I-am răspuns bătrânului, după ce l-am sărutat pe frunte: „Nici Dumneavoastră nu v-ați pierdut-o. Atâta vreme cât încă mai colindăm, nu ne putem pierde puritatea copilăriei!”

Vă propun acum, la finalul cuvântului meu pastoral, să mai colindăm un colind dintre multele pe care le-am învățat în copilărie pe Văile Țibleșului, pentru fi părtași inocenței copilăriei, fără de care nu vom putea intra în Împărăția cerurilor (Matei 18, 3):

„De ieși gazdă până-n prag,
Să te colindăm cu drag;
Intră gazdă iară-n casă
Și-aprinde sfeșnicu-n masă,
Că-ți intră Hristos în casă,
C-on mănunchi de mintă creață,
Să aivă gazda viață,
Mândră-i sara de Crăciun.
Nu colindăm pe colaci,
Nouă gazdile ni-s dragi;
Nu colindăm pe covrigi,
Ni-i drag cine șade-aici.
Să fii, gazdă, veselos,
Că L-ai primit pe Hristos!”

 

Al vostru părinte și frate colindător,

fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

† Episcopul Macarie

 

 

Scrisoare pastorală dată în Centrul Episcopal din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2016.

 

Leave a Reply