Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Episcop Macarie la Sărbătoarea Învierii Domnului – 2009

with Niciun comentariu

 

„Lumina lui Hristos luminează tuturor!”

 

† Macarie

Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocși din Europa de Nord, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal și iubiților credincioși, sfântă îmbrățișare de Paște și urarea ca «Lumina lui Hristos Cel Înviat să lumineze tuturor!»

 

Iubiți frați întru Hristos Domnul,

Hristos a înviat!

Cu inima plină de bucurie sfântă, vin și de această dată, prin cuvânt, la voi toți, ca arhipăstor, să sărbătorim împreună pentru prima oară Paștele, așa cum am moștenit de la Sfinții Apostoli și de la Sfinții Părinți ai Bisericii, așa cum am primit de la moșii și strămoșii noștri, cu bunăcuviința prăznuirii. Ne-am primenit sufletul și casa, am făcut împreună acest pelerinaj al Postului, iar acum a venit ziua cea mare în care ne bucurăm de Domnul strălucirilor de sus, de Cel Care ne-a îmbrăcat pe toți cei botezați în lumina slavei Sale. La Liturghia de Paști suntem asemenea ucenicilor Săi, în foișorul Cinei de Taină, bucurându-ne de Domnul Care vine mereu la noi prin ușile încuiate ale istoriei, oferindu-ne tuturor hrana și pacea veșniciei! Oriunde am fi în lumea aceasta, să nu ne lipsim de Liturghia Paștilor, care ne înnoiește pecetea de lumină dumnezeiască a Botezului, izvorul adevăratei omenii a omului înrădăcinat în Dumnezeu!

Cu lumânarea de Înviere întinsă către lumânările voastre, îndemnându-vă „Veniți de luați lumină!”, vă reamintesc că în toată vremea Postului Mare ați fost binecuvântați ca popor al lui Dumnezeu la Liturghia mai-înainte-sfințitelor-daruri cu lumânarea cea pusă în sfeșnic prin cuvintele sfinte: „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”. În Săptămâna Mare a Sfintelor Pătimiri ale Domnului am văzut cum Hristos-Lumina a fost pus în sfeșnicul Crucii ca să lumineze tuturor. Aprinderea lumânărilor pascale ne arată pe noi înșine primind lumină din Lumina lui Hristos. Cu această lumină aprinsă și ocrotită în căușul palmei, cei de odinioară, strămoșii noștri, mergeau de la biserică acasă și însemnau cu ea grinda de sus a locuinței lor. Cu alte cuvinte, tot rostul omului era pătruns de lumina Învierii. De la leagăn până la mormânt, calea omului este însoțită și luminată de lumina lui Hristos: o lumânare este aprinsă la Botez și binecuvântată de preot este dată în mâna nașului, în vreme ce se cântă: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”1. Tot câte o lumânare stă la Cununie alături de miri, iar odinioară nașii de Botez sau urmașii lor erau cei care erau îndatorați să o țină pentru miri, arătând că această lumină este elementul de permanență din viața omului și ne luminează căile veșniciei, precum și lumânarea de priveghi și pomenire, așezată în colac sau în colivă, care are aceeași semnificație.

Aceasta este credința noastră întruchipată în simbolul lumânării de Paști, care ia atâtea chipuri rituale în decursul vieții omului și chiar după moartea sa. Vă îndemn din toată inima și tinerețea mea să nu vă despărțiți niciodată de această credință, căci omul fără credință, vorba unui înțelept din vechime, e ca un car fără jug, adică nu poate înainta în viață, nu poate spori ca om.

Evangheliile mărturisesc despre credință că poate să mute și munții din loc, iar Hristos Domnul, în preajma mormântului prietenului Său Lazăr, spune cu claritate: „Eu sunt învierea și viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Fără Înviere, așa după cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel, cel căruia i s-a arătat Hristos Cel Înviat și proslăvit pe drumul Damascului, „zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Corinteni 15, 14). Sfântul Pavel căuta un cadavru și s-a întâlnit cu un trup de lumină. Căuta trupul mort al lui Iisus și a dat de un trup de slavă.

Lumea noastră din ce în ce mai desacralizată trebuie să facă experiența trecerii de la civilizația morții și a crizelor succesive la plinătatea vieții în Hristos, iar această experiență pascală nu o putem dobândi decât în Euharistie. Lumina vieții arvunite în Euharistie strălucește în noi în ambianța solemnă a prăznuirii pascale din fiecare an și din fiecare duminică și sărbătoare. Prin experiența cuminecării, noi devenim martori ai Învierii în trupurile noastre, lumânări care ard cu lumina Învierii, confirmări ale adevărului mormântului gol, concretizări existențiale ale Scripturilor. De aici decurge insistența imnografilor Bisericii de a elimina orice îndoială referitoare la Înviere, despre care au dat mărturie soldații romani, iar toate cele săvârșite de Hristos Domnul capătă o coerență pascală și se cer privite în lumina Învierii:

„O, fariseilor vrăjmași, de nu ne credeți pe noi, întrebați pe ostașii voștri: ce au pătimit ei? Cine a răsturnat cu mâinile piatra mormântului? Cine este Cel ce a uscat smochinul? Cine este Cel ce a vindecat mâna cea uscată? Cine este Cel ce a săturat mulțimile în pustie? Fără numai Hristos Dumnezeu, Cel ce a sculat pe cei morți.

Cine este Cel care a dat vedere orbilor și pe leproși a curățit, pe șchiopi a îndreptat și a umblat pe mare ca pe uscat, fără să se ude? Fără numai Hristos Dumnezeu, Cel ce a sculat pe cei morți.

Cine este Cel ce a sculat din mormânt pe cel mort de patru zile și pe fiul văduvei? Cine este Cel ce a întărit, ca un Dumnezeu, pe slăbănogul ce era în pat? Fără numai Hristos Dumnezeu, Cel ce a sculat pe cei morți.

Strigă piatra aceasta, glăsuiesc pecețile pe care voi punându-le, ați așezat străjeri să păzească mormântul: Cu adevărat a înviat Hristos și viază în veci! Cu adevărat a înviat Hristos, iadul a fost prădat, șarpele a fost zdrobit, Adam a fost izbăvit, cei de jos au fost mântuiți”.2

 

Iubiții mei fii sufletești,

La Crăciun vă aduceam aminte printr-o veche colindă cum sărbătoreau cei de odinioară, trezindu-se de cu zori să întâmpine pe Domnul, poftiți de Maica Domnului, chemați de preotul lui Hristos prin zvon de clopot să vină la biserică, Betleemul și Ierusalimul duhovnicesc al credincioșilor, ca să participe ei înșiși în chip tainic la minunea minunilor: înomenirea lui Dumnezeu și îndumnezeirea oamenilor, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ și urcarea oamenilor în cer, deschiderea raiului și înfruptarea oamenilor din pomul vieții, omorârea morții, prădarea iadului și triumful vieții.

Cu același gând sfânt trag clopotul și pentru această Liturghie de Paști, pentru toți preoții și credincioșii noștri din Europa de Nord, îndemnat de Maica Domnului, de Sfântul Ioan Gură de Aur prin cuvintele omiliei sale catehetice din această noapte luminată, de Sfântul Vasile cel Mare și de toți Sfinții Capadocieni pe care în acest an închinat lor îi cinstim în mod deosebit și prin pelerinajul pe care îl organizăm, la sfârșitul lunii mai, alături de numeroșii pelerini din Patriarhia Română, avându-l în frunte pe Preafericitul nostru Părinte Patriarh Daniel.

Vă poftesc acum pe toți la ospățul credinței, la cuminecarea cu Sfintele Taine ale Trupului și Sângelui Domnului, și, prin aceasta, la Paștele Bisericii, ca pelerini ai Învierii pe drumul Emausului, hrănindu-ne necontenit cu merindea și leacul  nemuririi. Mi-l iau în ajutor pe poetul pascal al românilor, pe Ioan Alexandru cel din Transilvania mea natală, ca să vă binevestesc bucuria mea întru Domnul pentru voi toți ca fii ai Învierii:

„Că fiecare om ce-mi iese-n cale

Nu am ceva mai uriaș să-i spun

Decât să-i hohotesc în osanale

Că și el de-nviere-i bun

Să-l îngrozesc o clipă să audă

Ce tot sugrumă-n el și-a tot ucis

Și-n lacrimile milei când asudă

Să-l știu ajuns în prag de paradis

Și liberat să-l știu că nu se-ntoarce

Că de moarte fost-a isbăvit

C-a început în flăcări să se-mbarce

Pe nava cu catargul răstignit”.3

Pentru noi, fiecare biserică este un loc în care trăim încredințarea că și noi suntem buni de înviere și că ne-am îmbarcat pe corabia mântuitoare care are drept catarg Crucea Domnului, îndreptată înspre Răsăritul Cel de sus. Poate că tocmai aceste răstimpuri de criză lumească, ne vor ajuta să descoperim mai profund adevărul și frumusețea vieții în Hristos și în Biserică. „La ce bun cultura, știința și progresul tehnic, fără credința în Înviere?”4 , se întreba, pe bună dreptate, un teolog contemporan, contemplând Icoana Pogorârii lui Hristos la iad ca Mire al Bisericii, iar unul dintre marii noștri poeți creștini, Daniel Turcea, avea să exclame într-unul din poemele lui pascale: „Lumea nu are decât o singură justificare-Învierea!”5. Viața mai bună și mai intensă pe care o căutăm este viața cea înviată și ea se descoperă și se dăruiește celor credincioși din Potirul Bisericii și se va dezvălui desăvârșit în ziua veacului viitor, așa cum cerem și mărturisim mereu la Liturghie: „O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase ! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea ! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale!”6.

Să ne întemeiem viața pe credința și pe experiența Învierii căci toate prăznuirile Paștilor sunt sărbători anticipate ale învierii tuturor. Cu această credință îi însoțim pe cei dragi la morminte, cu această credință așezăm în noaptea de Paști lumânări aprinse pe mormintele lor, cu această credință mai există pe alocuri obiceiul vechi de a ciocni primele ouă roșii deasupra mormintelor înluminate.

Cu inima îmbucurată de această credință, vă urez ca tot rostul vieții dumneavoastră să fie pătruns de lumina Învierii Domnului, iar sfânta sărbătoare să vă fie prilej de bucurie deplină!

Hristos a înviat!

 

Vă cuprinde în îmbrățișare sfântă, cu binețele Paștilor, al vostru arhipăstor, de tot binele voitor și pururea rugător către Domnul,

† Episcopul Macarie

 

 

Dată în Reședința noastră episcopală din Stockholm, Suedia, la Praznicul Învierii Domnului, în anul mântuirii 2009.

Leave a Reply