„Iubirea crucii” – Ploiești (4 aprilie 2016)

with Niciun comentariu

Transcriptul primei parti:

“[…] Ca semn al dragostei si pretuirii mele, doresc sa ofer parintelui Anton si totodata dumneavoastra un album monografic dedicat unei bisericute de lemn pe care am inaltat-o cu mari jertfe in Suedia, in partea de sud a Suediei. Acum 8 ani, cercetandu-i pe romanii care erau risipiti pe meleagurile scandinave, am ajuns si in oraselul in care am ridicat aceasta bisericuta, [Sölvesborg], incurajand o comunitate mai mica de romani. Intre romanii pe care i-am intalnit atunci era si o vaduva foarte credincioasa, care mi-a incredintat o suma mai mare de bani de care aveam nevoie pentru misiunea centrala, deoarece atunci cand mi-am inceput lucrarea misionara la Stockholm nu aveam nici biserica, nu aveam nici casa. A fost minunat deoarece am inteles mai bine si am trait cuvintele evanghelice prin care Matuitorul Iisus Hristos se refera ca nu avea acoperis deasupra capului. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi insa Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul”. Asa eram si eu, umilul Sau slujitor, nu aveam unde sa imi plec capul la inceput. Insa aceasta femeie ravnitoare mi-a spus:

„Nu parinte episcop, va va ajuta Bunul  Dumnezeu si le veti randui si acolo unde va aveti sediul, dar ridicati-ne o biserica in acest orasel”.

„Bine, dna Aglaia, dar comunitatea este atat de mica, nu aveti nici macar preot!”

„Trimiteti-ne un preot degraba si cu acesti bani sa fie inceputul unei noi bisericute.”

Am chemat un preot tanar si ravnitor si, intr-adevar, Dumnezeu a lucrat cu aceasta vaduva credincioasa precum a lucrat odinioara cu vaduva din Sarepta Sidonului in zilele proorocului Ilie Tesviteanul. Sfintire-biserica-lemn-in-Europa-de-Nord1_w2000_h1325_q100Nu ne-au ajuns banii oferiti de dna Aglaia, insa am reusit sa cumparam o suprafata de teren, am obtinut toate aprobarile iar in cele din urma padurea Bucovinei s-a despletit, prin purtarea de grija la IPS Pimen, oferindu-ne lemnul necesar pentru ridicarea acestui sfant lacas pe care l-am tarnosit anul trecut in toamna si am editat acest album, cu text bilingv, in romana si in engleza, intitulat „Arca mantuirii din apele Nordului”.Este o carte de vizita pentru a contribui la cunoasterea valorilor crestin ortodoxe pentru cei cu care convietuim, majoritatea necunoscandu-L pe Hristos si neimpartasindu-se din lumina Lui. E foarte rece si foarte intunecos in nordul Scandinaviei, sa stiti acest lucru. Si, in sensul acesta, dam slava lui Dumnezeu ca am tarnosit si acesta biserica si alte cateva biserici de zid pe care le-a achizitionat de la comunitatea luterana suedeza care este in criza de enoriasi. Este o mare bucurie cand bisericile sunt achizitionate de comunitatile crestine insa este o mare durere cand acestea sunt transformate in birouri pentru administratie sau in restaurante, sau chiar in cluburi si aceasta o primim cu mare durere si apasare sufleteasca.

De curand, acum cateva saptamani, impreuna cu parintele Mitropolit Serafim din Germania, Europa Centrala si de Nord si cu IPS Andrei al Clujului am tarnosit o biserica de zid pe care, de asemenea, am cumparat-o cu mari jertfe de la comunitatea luterana. Am asezat o catapeteasma sculptata in lemn de cires in stil brancovenesc, am innobilat-o, am innoit-o si putem sa ne intarim duhovniceste, putem sa ne incalzim sufletul nostru, insa putem transmite caldura credintei si celorlalti cu care convietuim, care au atata nevoie de caldura lui Hristos, desi nu constientizeaza intotdeauna acest lucru.

Ma pregatesc la fiecare Pasti sa botez cativa scandinavi. Si anul acesta sunt cativa scandinavi care s-au pregatit de multa vreme prin cateheza pentru a fi luminati in taina Sfantului Botez.

Am fost intrebat la desele intalniri pe care le-am avut in tara in aceste zile, care sunt bucuriile omului Macarie si care sunt bucuriile arhiereului Macarie. Si le-am raspuns ca un episcop nu este un superman si nu poate disocia bucuriile omenesti de cele arhieresti. Aceste bucurii intotdeauna vin din trairea credintei si din slujirea celuilalt de langa noi aflat in suferinta. _dsc1862Le-am spus, totodata, ca atunci cand sunt botezati adultii traiesc o emotie aparte, asa cum am trait si in Norvegia anul trecut cand am botezat un adolescent, iar cand a iesit din scaldatoarea Botezului a inceput sa planga, m-a imbratisat marturisindu-mi ca ar dori ca toti tinerii de varsta lui sa traiasca bucuria pe care o traieste el in clipa luminarii sale, sau nasterii sale din apa si din Duhul Sfant. „Au cazut solzii de pe ochii mei”, mi-a spus atunci, „simt ca m-am unit deplin cu Hristos, traiesc o bucurie care nu poate fi exprimata in cuvinte. Si doresc ca aceasta bucurie sa o poata trai toti tinerii de varsta mea”. Aceasta mi-a marturisit si o familie pe care am botezat-o la Uppsala, o familie de tineri. El este american, s-a intalnit cu viitoarea sa sotie suedeza la Uppsala in perioada studiilor la Universitatea din Uppsala si s-au apropiat de biserica noastra romaneasca de acolo, pregatindu-se trei ani pentru a deveni crestini-ortodocsi. I-am botezat in toamna anului trecut impreuna cu fetita lor si cumva a fost binecuvantat si pruncul pe care il purta mama in pantece, care s-a nascut la inceputul acestui an si pe care urmeaza sa-l botez.

Traim bucuriile pe care le-au trait crestinii in Biserica Primara, iubind Crucea lui Hristos. Atunci cand iubim Crucea lui Hristos ajungem sa ne iubim si propria noastra cruce. Si suntem atat de bucurosi atunci cand iesim la limanul cel neinviforat in comunitatile noastre, in misiunea pe care o indeplinim! De pilda, atunci cand am iesit din noua biserica pe care am inaltat-o, in Jönköping, din demisolul unei gradinite, chiar am trait bucuria crestinilor din biserica primara atunci cand au iesit din catacombe la lumina in noile biserici, in noul context de libertate creat de Sfantul împarat Constantin cel Mare. Acestea sunt bucurii inefabile. Si simtim in toata vremea ca nu suntem singuri. Suntem impreuna cu Mantuitorul Iisus Hristos, suntem incredintati ca suntem impreuna cu El, fiindca n-am avea putere sa depasim toate incercarile daca nu am primi din puterea Lui. Hristos ne daruieste putere si ajutor sa ne purtam crucea.

purtarea crucii Simon CirineanulCand simtim ca ne parasesc puterile, in pragul deznadejdii, sa cerem cu staruinta ajutorul Domnului Iisus Hristos, Care a depasit aceasta ispita subtila, pe Golgota umilintei si suferintei, sub povara Crucii. A dorit sa fie ajutat atunci cand a simtit ca puterile sale omenesti sunt limitate. Mai intai de toate, si-a ridicat ochii catre Parintele Sau ceresc si, apoi, S-a uitat in preajma, avand nevoie de ajutorul concret al unui om. Deoarece in situatiile grele, dramatice, Dumnezeu lucreaza prin oamenii Sai. Dumnezeu a lucrat atunci, in momentele de incercare si suferinta ale Domnului nostru si Mantuitorului nostru, prin Simon Cirineul, care se intorcea de la tarina si a avut marele privilegiu sa-L ajute pe Dumnezeu-Omul sa-si poarte Crucea. N-a cazut prada suferintei Mantuitorul Iisus Hristos, ci, prin ajutorul unui om, a iesit la limanul cel inviforat. Si aceasta ne invata ca atunci cand ne este foarte greu, cand simtim ca nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci cand simtim ca suntem slabiti, epuizati, sub povara crucii, sa ne ridicam ochii spre ceruri si sa-L rugam pe Dumnezeu-Omul sa ne trimita un om. In chip nevazut, Hristos ne ajuta sa ne purtam crucea, insa, si in chip vazut, poate imprumuta mainile si umerii unuia dintre cei care ne pot fi aproape, pot deveni aproapele nostru.

Intr-adevar, Hristos este la capatul drumului. Si suntem constienti ca drumul Crucii se desavarseste in bucuria si biruinta Invierii, deoarece cel care ne asteapta la Capat este Hristos Cel rastignit si inviat. Insa Domnul, totodata, ne insoteste pe calea mantuirii noastre, care nu este lina, nu poate sa fie lina, este cu suisuri si coborasuri.Insa important este sa nu ne lasam sub povara crucii ci, sa ne punem nadejdea in Dumnezeu si chiar in oamenii buni pe care ni-i trimite Dumnezeu si sa ne ridicam in toata vremea.

Domnul, asa cum v-am spus, ne insoteste si uneori chiar ne poarta povara Crucii noastre. Aceasta Cruce ne-a fost pusa pe umeri in pedagogia divina, in purtarea de grija dumnezeiasca, in dragostea nemarginita fata de noi. De aceea, Sfantul Ierarh Nectarie de la Eghina [de fapt, se pare ca este un cuvant care apartine Parintelui Galeriu, n.n.] ne invata ca,

“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce!”. Daca Hristos ti-a masurat curajul si ai primit binecuvantarea sa, “Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

sf-ioan-iacobSfantul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt, care s-a nevoit in pustia Hozevei la inceputul sec. al XX-lea, ne spune ca un crestin cârtea inaintea lui Dumnezeu pentru crucea vietii, fiind ispitit sa se uite la crucile altora. Si permanent cârtea inaintea Domnului, reprosandu-I ca i-a dat o cruce prea grea, permanent nemultumit de crucea pe care o purta pe umerii sai. In cele din urma Domnul l-a trimis pe ingerul sau. I s-a aratat in vis si l-a chemat pe un deal cu felurite cruci sa-si aleaga crucea pe care o doreste. Ar fi dorit sa ridice crucile cele frumoase, insa erau foarte grele, nu le-a putut clinti din loc. A vazut si cruci mai simple si, in cele din urma, s-a apropiat de o cruce de lemn mai usoara, a pus-o pe umar si a coborat la vale. Ingerul Domnului l-a intampinat intrebandu-l: “esti multumit acum de crucea pe care ti-ai ales-o?”. “Da, sunt foarte multumit!”, “Bine, dar aceasta cruce sa stii ca ai purtat-o mereu. Este crucea pe care ti-a pus-o dintru inceput Domnul pe umar. Pentru aceasta cruce ai cartit tu. Dumnezeu ti-a oferit posibilitatea sa ti-o alegi, iar puterile tale n-au putut sa ridice crucile sfintilor, ale martirilor, ale marturisitorilor, ale pusnicilor, ale celor cu viata sfanta. Pana la urma ai ales crucea pe care ti-a dat-o Domnul dintru inceput, crucea vietii tale. Deci, nu mai carti de acum inainte”.

De multe ori in viata noastra cartim pentru crucea vietii. Credem ca e foarte grea si nu o putem duce. Intr-adevar, e grea, fiindca ne strivesc puterile noastre duhovnicesti, dar atunci cand este grea sa strigam din toata inima catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care ni s-a facut pilda in purtarea crucii. Si sa iubim Crucea Sa, fiindca Crucea lui Iisus ne invata sa ne iubim si propria noastra cruce. Daca privim adanc la Crucea lui Iisus, trebuie sa intelegem prin ceea ce ne spun spinii, piroanele si sangele varsat pe ea.

Mai intai de toate, coroana lui Iisus de spini, coroana suferintei a devenit coroana imparateasca. In icoana ortodoxa, niciodata nu-L vedem pe Hristos in agonie, ci este asezat pe cruce ca pe un tron. De altfel, in icoana nu este trecuta vina pe care i-au pus-o contemporanii, in frunte cu Pontiu Pilat: “Iisus Hristos Nazarineanul, Regele iudeilor“, ci este preamarit ca Imparat prin cuvintele: “Imparatul Slavei”. Hristos pe Cruce este asezat ca pe un tron, pe un tron al slavei, al biruintei, iar fruntea Sa nu este incununata de spini, ci este luminoasa, este blanda, este bucuroasa. Crucea, intotdeauna, ne arata bucurie. Nu este un semn al suferintei. Nu trebuie sa intelegem prin cruce suferinta, ci trebuie sa intelegem ca este semn al biruintei si al bucuriei. Este semnul biruintei, este bucurie nemarginita. Iar coroana de spini este transfigurata in coroana Imparateasca.Noi, arhiereii slujitori, purtam aceasta coroana, mitra, care simbolizeaza coroana de spini a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. La fiecare liturghie purtam coroana sau mitra arhiereasca care simbolizeaza coroana de spini, devenita coroana imparateasca, coroana stralucitoare, care transmite lumina harului lui Dumnezeu. De aceea, pe mitra episcopului sunt infatisati cei patru evanghelisti, aratandu-se ca episcopul propovaduieste cuvantul adevarului, cu timp si fara timp, conform invataturii primite de la cei patru evanghelisti, in Sfintele Evanghelii, deci Il propovaduieste pe Cuvantul cel intrupat, pe Hristos, Cel care S-a nascut, S-a rastignit si a inviat pentru mantuirea noastra, de dragul nostru si spre folosul nostru.

rastignirea intre talhariMainile Mantuitorului Iisus Hristos sunt intinse pe cruce. El a dorit sa moara cu mainile intinse, fiindca numai asa putea imbratisa intreaga lume.Numai pe cruce se moare cu mainile intinse. Iar mainile au fost tintuite in piroane, dar nu piroanele L-au tintuit pe Hristos pe cruce, ci iubirea Sanemarginita fata de faptura umana, nu piroanele l-au tinut acolo, ci iubirea Sa adanca fata de om. Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata ca daca oceanul are margini – cat de mare ar fi oceanul, are margini-, iubirea lui Dumnezeu nu are margini, este nemarginita. Iar iubirea Sa s-a aratat fata de noi si prin grija fata de un talhar, cel de-a dreapta sa – caruia Sfantul Ioan Gura de Aur ii dedica o omilie -, si a fost si el intins pe cruce pentru faradelegile care le facuse si a obtinut mantuirea in ultima clipa. Va aduceti aminte din Evanghelii ca talharul de-a dreapta, spre deosebire de cel din partea stanga, care n-a putut sa se impartaseasca din lumina si bucuria lui Hristos, cel din partea dreapta si-a cerut iertare, rugandu-L pe Hristos sa-l pomeneasca: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. “Adevarat zic tie – i-a raspuns Domnul -, astazi vei fi cu mine in Rai”. Si, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: daca esti talhar, nu deznadajdui, poti fura, asemenea talharului de-a dreapta, Raiul. Deci, in ultima clipa a vietii noastre, in ultima secunda, nu trebuie sa deznadajduim, ci sa ne impartasim din iubirea milostiva a lui Dumnezeu, cerandu-I iertare pentru toate neputintele noastre. Adica, asemenea talharului de-a dreapta, sa ne vedem si noi cat de neputinciosi suntem in faradelegile noastre,sa ne vedem pe noi asa cum suntem. Nu ne cere Hristos altceva decat sa fim sinceri, asa cum este si El, si sa ne vedem asa cum suntem. Si, in taina pocaintei, in taina spovedaniei, si in comuniunea de rugaciune, si in toata viata noastra, sa fim inaintea Domnului deschisi, sa fim inaintea Lui nu cum am crede noi ca suntem, ci cum suntem in realitate. Iar cand ajungem in Taina Spovedaniei suntem inaintea Lui, suntem inaintea tronului Sau, inaintea scaunului Sau. De aceea, Taina Spovedaniei mai este numita si Scaunul Spovedaniei, iar spovedania nu mai este o lucrare in doi, adica intre savarsitorul vazut, care este slujitor al altarului, si penitent, ci este o lcurare care apartine doar unei singure persoane: penitentul, fiindca penitentul este inaintea lui Hristos sub obladuirea Lui, si se vede asa cum este el. Desigur, duhovnicul este randuit de marele Duhovnic, de marele Arhiereu, Iisus Hristos, sa ofere un diagnostic si sa ajute la vindecare, sa ofere o alternativa penitentului. Dar, Hristos Insusi imprumuta mainile duhovnicului, asa cum imprumuta mainile fiecarui om care poate sa lucreze binele in numele Sau. Iar, atunci cand Il regasim pe Hristos in inima noastra, Il regasim si in cel de langa noi.

Venind spre dumneavoastra, am facut un popas la Muzeul Satului, impreuna cu Parintele Anton, si am intrat in gospodariile traditionale pe portile foarte joase. Taranii le-au cosntruit asa, ca atunci cand trecem pragul casei noastre sa ne gandim ca nu avem casa statatoare, ci cautam in toata vremea casa Tatalui, casa Parintelui celui Vesnic, care, aici pe pamant, este Biserica, in care pregustam inca din aceasta viata bucuria cea vesnica pe care nadajduim sa o dobandim deplin in Imparatia Sa. Deci, atunci cand am trecut prin portile catorva case vechi, multe din sec. XVIII si XIX, a trebuit sa ne aplecam. Mai intai ca sa intelegem ca prin plecarea crestetului nostru aratam supunere si smerenie fata de Cel-Preainalt.Christ the Bridegroom 22 In plan duhovnicesc, numai prin plecarea capului putem sa dobandim pace si bucurie, si putem sa-L primim pe Hristos in inima noastra. Desigur, trebuie sa avem demnitatea lui Hristos si sa spunem lucrurilor pe nume, asa cum a facut-o si Domnul in timpul patimirilor Sale, cand a fost palmuit.  […] A trebuit sa marturiseasca adevarul si sa-si arate demnitatea ca Fiu al Dumnezeului, dar si ca Fiu al Omului, intrebandu-l pe cel care L-a palmuit: “daca am vorbit rau, dovedeste-o, insa, daca am vorbit bine, de ce ma palmuiesti?“. Sigur, uneori trebuie sa marturisim, dar atat. Nu S-a razvratit Hristos, atunci cand a fost palmuit si scuipat, legat si biciuit, torturat, chinuit, si in cele din urma rastignit. Dar a trebuit sa marturiseasca adevarul, si sigur, trebuie sa marturiseasca adevarul in anumite momente, insa, pe plan duhovnicesc, atunci cand ne plecam capul lui Hristos, ne plecam si ochii mintii, si ochii inimii catre El, dobandindu-L in inima noastra,fiindca Hristos nu-si poate face salas decat intr-o inima smerita. El Insusi a avut inima smerita: “priviti la Mine ca sunt bland si smerit cu inima“, si veti primi pace si bucurie. La aceasta ne indeamna Hristos, la blandete si la smerenie. Prin blandete si prin smerenie au castigat si Hristos, si Preacurata Sa Maica, si toti sfintii, atatia oameni care nu puteau sa se impartaseasca din iubirea Sa.

Iar, cea mai mare lectie pe care ne-o da Dumnezeu in mod deosebit pe cruce, este atunci cand a rostit cuvintele: “iarta-le Doamne, ca nu stiu ce fac”. Si-a iertat proprii Sai calai. Si-a iertat toti dusmanii in mod neconditionat. Alexandru Macedon a intrebat un intelept: ce poate face omul pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu? “Omul poate sa faca ceea ce face Dumnezeu”. “Si ce poate  face Dumnezeu?“, “Dumnezeu poate să-și ierte vrăjmașii“. E mare aceasta taina. Nu este imposibil sa ne iertam dusmanii nostri. Numai asa vom putea sa iubim Crucea lui Hristos si sa ne iubim propria noastra cruce, iertandu-ne dusmanii, carora trebuie sa le multumim pentru ca pun pe creștetul nostru cununa de mare pret. Prin rautatea lor, prin loviturile lor nebune, pe crestetul nostru pun cununa.

Un Parinte duhovnicesc care a suferit foarte mult in perioada comunista, pierzandu-si in temnita fratele, dupa ani si ani, l-a intalnit pe calaul care l-a chinuit cumplit in temnita si l-a ucis pe fratele sau. Din prima clipa l-a recunoscut, insa acesta nu l-a mai recunoscut, si l-a însoțit în Taina Spovedaniei. Cu lacrimi de umilinta si de bucurie l-a insotit pe acest neputincios care si-a marturisit gravele sale pacate, si, in cele din urma a marturisit si uciderea unor oameni nevinovati, uciderea unor sfinti. Si, Parintele acela in cele din urma i-a spus:

Dragul meu, am fost si eu chinuit. Te-am iertat din prima clipa. Fratele meu a fost ucis de tine, însă, din aceasta clipa, l-am recâștigat pe fratele meu prin tine. Te rog sa iei locul fratelui meu și sa devii din aceasta clipa fratele meu”.

Numai un sfant poate ajunge la aceasta masura, la aceasta masura dumnezeiasca.

Nu putem sa-L iubim pe Dumnezeu si sa-l uram pe cel de langa noi. Nu putem sa mulțumim lui Dumnezeu si sa nemultumim pe cel de langa noi. Cand aducem multumire lui Dumnezeu trebuie sa aducem multumire si celui de langa noi, chiar celui are ne face atata rau. Cand Il iubim pe Dumnezeu neconditionat, trebuie sa-l iubim si pe cel de langa noi. Veți spune ca e imposibil. Da, dar Dumnezeu a facut imposibilul posibil, nu a teoretizat invatatura Sa evanghelica, ci a trait-o si S-a facut pilda pentru noi.Iertandu-ne dusmanii, vom ajunge sa traim ceea ce a trait si Sfantul Apostol Pavel, marturisindu-ne ca nu mai traieste el, ci Hristos traieste in El, numai atunci viata lui Hristos poate sa devina si viata noastra, si mintea lui Hristos poate sa devina si mintea noastra – fiindca toti trebuie sa avem mintea lui Hristos, asa ne spune Sfantul Apostol Pavel, dar numai atunci cand dobandim aceasta masura a iubirii.

Parintii duhovnicesti, la unison, intr-o competitie sfanta, se intrec sa ne spuna ca mult mai important decat toate nevointele, decat toate rugaciunile, decat toate metaniile, decat toate ostenelile noastre duhovnicesti este taina iubirii, atunci cand ii iubim neconditionat pe toti, mai ales pe cei care ne urasc si ne asupresc. In aceasta stare, in aceasta traire vom putea sa ne ducem crucea cu toata demnitatea, fara a deznadajdui.

Parintele Arsenie Papacioc a fost intrebat daca in perioada chinurilor pe care le-a indurat in temnita, suferind pentru adevar, in perioada comunismului ateu, a deznadajduit vreo clipa. Parintele Arsenie i-a multumit interlocutorului pentru intrebare si pentru posibilitatea de a da marturie, raspunzand:

Nu! Nici o clipa nu am deznadajduit. Nici o clipa nu mi-am pierdut credinta in Dumnezeu si iubirea fata de cel de langa mine. Nici o clipa, fiindca am fost constient ca sufar pentru Hristos, iar suferinta pentru Hristos si in Hristos inseamna iubire desavarsita”.

hqdefaultMi s-a trimis in perioada in care eram preot in Anglia, cateva ilustratii pentru tineri, foarte pedagogice. Erau mai multi oameni care isi purtau crucea mare si grea, asa cum o vedem in icoana pe care a purtat-o si Hristos. Si, un crestin, fiind mai comod, a tot decupat din cruce. Ceilalti crestini o duceau rabdatori inainte, iar, la un moment dat au ajuns pe buza unei prapastii. Toti ceilalti crestini si-au pus crucea punte, ca sa treaca dincolo. O parte a crucii era pe buza aceasta, cealalta dincolo, si au trecut foarte usor de crucea lor si au mers mai departe. Crucea lui era atat de imputinata, ca tot a decupat-o, incat nu mai ajungea de partea cealalta a prapastiei.

Deci, sa-I multumim lui Dumnezeu pentru toate si sa-I cerem ajutorul in toata vremea, fiindca nu putem sa facem nimic, prin puterea noastra asa cum este, ci numai prin ajutorul si puterea nemarginita a Domnului. “Indrazniti, Eu am biruit lumea“ – ne spune Domnul nostru Iisus Hristos. A biruit Hristos lumea, insa nu o putem birui, lumea, si pacatele decat cu ajutorul Său.

[…]

Intrebari si raspunsuri

– transcriere partiala –

sfanta_si_marea_sambata_-_tanguirea_maicii_domnului_9

– In ceea ce priveste Spovedania, daca vrem sa ne marturisim sincer pacatele, asta inseamna suferinta, Cruce? 

– Sigur ca da! Categoric! Pregatim invierea sufletului nostru, prin moartea pacatului! De altfel, Taina Pocaintei este un martiraj: murim pacatului si inviem lui Hristos. Omoram pacatul prin virtutile sufletului.

O pilda din Pateric v-as spune. La Avva Zinon au mers doi frati sa se spovedeasca si au spovedit pacatele si la final, dupa dezlegare, doar unul din ei a simtit o mangaire si o bucurie adanca – pe care le simtim atunci cand suntem iertati si impacati si cu Dumnezeu si cu semenii. Si cel nelinistit l-a intrebat pe cel adanc linistit ce se intampla. Si fratele linistit l-a intrebat: “pai, tu cum ti-ai marturisit pacatele?“. “Pai, mi-am marturisit pacatele inaintea preotului lui Hristos si atat“. “Dragul meu, preaiubitul meu frate, eu am udat cu lacrimile mele picioarele batranului meu povatuitor“.

Deci, atunci cand ne spovedim, sa nu fie doar o marturisire mecanica, doar o insiruire a pacatelor, ci chiar sa fie o parere de rau, o frangere launtrica pentru toate pacatele pe care le-am savarsit si de care ne aducem aminte sau nu ne aducem aminte. Sa le marturisim cu toata frangerea inimii ca sa primim iertare si mangaiere deplina!

Este, iarasi, o mare ispita atunci cand psihologizam spovedania. Nu putem psihologiza la nesfarsit. Sigur, marele Psiholog e Hristos si ne ajuta, dar daca mergi asa, numai ca sa te descarci si sa povestesti niste lucruri, psihologic, fara sa constientizezi maretia Tainei si acestei lucrari de a te intoarece de la diavol la Dumnezeu si a te ridica din moarte la viata, aceasta lucrare sfanta nu isi atinge scopul. Sigur ca ne linistim duhovniceste, dar nu putem sa ne linistim adanc daca psihologizam aceasta lucrare. Am auzit mai multi oameni ca “la spovedanie e bine, ca asa ma descarc psihic”. Nu e suficient sa faci treaba asta. Trebuie sa fii constient ca esti inaintea Mantuitorului Hristos.

23062014_Ispoved_logoParintele Porfirie, canonizat de curand, atunci cand a slujit Denia Evangheliilor in Joia Mare si, ajuns la Evanghelia despre Rastignire, L-a vazut pe Hristos pe Cruce, si a simtit ca ameteste, cade jos. A facut o pauza, a intrat in altar si si-a udat fata cu apa, pur si simplu a vrut sa se improspateze fiindca s-a simtit in fata celui Rastignit, aievea, in extaz. Iar toata biserica plangea impreuna cu el. Asa trebuie sa privim lucrurile, in aceasta stare, sa-L vedem pe Hristos suferind din iubire, numai din iubire pentru noi. Si aceasta iubire dumnezeiasca va lucra deplin in viata noastra.

– Este bine sa schimbi preotul duhovnic, daca simti ca nu-i poti marturisi nimic celui actual?

– Cum sa nu?! Sigur! Poti sa-i ceri chiar ingaduinta. Daca nu se poate, mergi la un alt Parinte duhovnicesc. Doar e vorba de mantuirea ta. Nu e vorba de celalalt, de ce crede parintele, ci e vorba de mantuirea ta.

– Un cuplu casatorit poate avea o icoana in dormitor?  

– Vai, si mai multe icoane! Obligatoriu trebuie sa aiba mai multe icoane. Am fost de curand si am sfintit o casa si n-am vazut icoana in dormitorul familiei si i-am rugat sa isi puna neaparat icoana si acolo, fiindca “nunta e cinstita si patul neintinat”. Familia mica este numita si biserica de acasa. In toate incaperile trebuie sa fie icoane. Sigur, in incaperea principala trebuie sa fie mai multe icoane, spre Rasarit.

V-am mai spus cum a fost vindecat acel tanar care suferea de tuberculoza de Mantuitorul Iisus Hristos, prin icoana Sa. Scuipa sange si nu voia sa moara, cerea cu staruinta Domnului ca sa-l faca sanatos. Si i S-a aratat Domnul Iisus aievea, nu in vis. Parintele Paulin Lecca ne marturiseste acesta vedenie pe care a avut-o tanarul respectiv, pe care l-a cunoscut Parintele. Deci i s-a aratat Mantuitorul Iisus aevea, S-a asezat langa patul in care era tintuit, si l-a intrebat mangaindu-l: “Copilule, vrei sa mai traiesti?”. “Da, Doamne! Nu vreau sa mor!”.“Bine, atunci ridica-te si indreapta-te spre icoana mea, din rasaritul camerei tale” – era icoana Mantuitorului Hristos. Deci, dupa ce i-a spus aceste cuvinte, Domnul Iisus S-a facut nevazut. A incercat sa se ridice, dar era prea slabit, nu putea, si a strigat-o pe mama sa iubitoare: “Mama, ajuta-ma sa ma ridic, sa ma indrept catre icoana Domnului Iisus Hristos”. “Copilule, acest efort e prea mare pentru tine. Ai putea sa mori intr-o clipa”. “Nu, mama! Trebuie sa ma ridic”. L-a ajutat mama sa, s-a ridicat incet-incet si s-a indreptat spre icoana. S-a inchinat cu toata evlavia la icoana Domnului Iisus si s-a vindecat.

icoana-lumanare_foto_oana_nechifor_126Mama iubitoare care ne indruma pasii in chip nevazut este Maica Domnului.Si noi, atunci cand suntem in suferinta, asemenea acestui tanar, cand simtim ca suntem la capatul puterilor, sa strigam cu toata straruinta pe Maica Domnului: “Maica Domnului, ajuta-ma sa ajung inaintea altarului Fiului tau!”. Nu doar la icoana Lui din odaie sau de pe catapeteasma, ci la icoana altarului euharistic, la Potirul Vietii, pentru a ne impartasi deplin de harul Sau si a ne vindeca.

Doar Hristos, Doctorul cel mare, poate tamadui ranile cele netamaduite.

[…]

– Se poate vorbi si de o cruce a neamului romanesc?

– Categoric, categoric! Da, se poate vorbi de o cruce a neamului, de o cruce a familiei, de o cruce personala. Insa e foarte usor cand purtam mai multi aceasta cruce. Este mult mai grea, mai mare, decat cea pe care o purtam fiecare in parte. Sa ne ajute Dumnezeu sa o putem purta!

Prin cruce, in mod deosebit, Sfintii Parinti vorbesc de o cruce exterioara si de o cruce launtrica, crucea suferintei. Crucea exterioara este in ce se poate vedea si crucea launtrica e lupta noastra cu pacatul, cu raul, pentru a iesi la liman.

Parintele Dumitru Staniloae vorbeste si despre crucea compasiunii, atunci cand ajutam la purtarea crucii. Sa-i ajutam pe cei de langa noi sa-si poarte crucea! In aceste zile de misiune am intalnit multi tineri, am intalnit multe familii tinere, insa am intalnit si varstnici in azile. Am vizitat oameni tintuiti la pat. Fiecare intelegem mai bine, cand suntem bolnavi, taina suferintei. Am ajuns si in centrele de ingrijiri paliative, alaturi de oameni care, cu multa, multa durere isi petrec ultimile zile ale vietii pamantesti. Cei mai multi dintre ei sunt resemnati, altii isi pun intrebarile aceste existentiale la care cauta raspuns imediat. Si suntem alaturi de ei, le mangaiem fruntea, le sarutam fruntea, le aratam ca nu i-am uitat, mai ales pe cei aflati in singuratate. Sunt foarte multi oameni aflati in singuratate! M-am bucurat, de asemenea, cand am vizitat mai multe parohii, unde preotul si voluntarii ofera hrana calda celor insingurati, celor neputincioși aflați la domiciliu. Si se dezvolta foarte multe proiecte, si la noi in Scandinavia, cu sprijinul Statului, dar am înțeles ca si aici, de a fi asistati la domiciliu, pentru cei aflati in suferinta, de catre tinerii foarte inimoși, cei mai multi dintre ei voluntari.

Noi, in Episcopia Europei de Nord, am pus bazele unui program, intitulat “In pace sa iesim“, pentru ca pacea si bucuria pe care le dobandim la Liturghie sa le raspandim celor de langa noi, sa le impartasim celor aflati in singuratate si in suferinta. De aceea insotim mai multi oameni bolnavi, mai multi oameni aflati in suferinta, la domiciliu, intarindu-i, dandu-le telefon dupa Taina Sfintei Liturghii.

– Sunt mai multe intrebari care fac referire de tragedia romanilor din Norvegia, familiile acelea vitregite de copii, daca puteti sa spuneti ceva in plus fata de ceea ce s-a mediatizat, fiind in miezul problemei.

PS Macarie cu familia Bodnariu– Va cer, cu toata staruinta, sa pomeniti in rugaciune aceste familii.Doream la final sa va cer sa ii pomeniti in rugaciunile dumneavoastra. Aceste familii trec printr-o mare, mare suferinta, printr-o mare drama. Le-am vizitat pe toate, unele sunt cunoscute din media, altele nu sunt cunoscute,n-au dorit sa impartaseasca durerea  lor celorlalti, sufera tainic cu multa nadejde si credinta ca vor fi in cele din urma recuperati copiii. Nu am gasit nici o urma de iresponsabilitate in aceste familii pe care le-am vizitat. Sunt mici neintelegeri care si-ar fi gasit rezolvarea in cadrul familiei, asa cum se intampla in Danemarca, de pilda. In Danemarca, daca sunt mici neintelegeri, sunt psihopedagogi care ii ajuta pe parinti si pe copii sa le depaseasca. Mici neintelegeri, nu abuzuri grave. Cand e vorba de abuz, atunci copiii chiar trebuiesc izolati de parinti, adica despartiti de parinti, trebuiesc protejati. Dar cand sunt mici neintelegeri, toate problemele isi gasesc rezolvare in cadrul familial. Sunt traume pe care Barnevernet-ul norvegian nu le constientizeaza, traume foarte grave provocate parintilor si copiilor.

Am mai avut cateva cazuri inainte, eu de 8 ani sunt alaturi de oameni acolo, alaturi de toti cei aflati in suferinta. Nu doar romanii, si rusii trec prin asemenea incercari, si polonezii, si cehii, cei din tarile baltice, etc. Fiindca e un alt fel de educatie. Nu sunt pe principiul ca bataia e rupta din rai, nici intr-un caz. Copiii nu trebuie atinsi, ci facuti sa inteleaga. Dar uneori apar mici, mici stridente, si acestea pot fi netezite in familie, in cadrul familial, cu oameni inimosi, cu specialisti, cu psihopedagogi, fie in familie, fie chiar in centre de indrumare si consiliere. Eu am fost foarte bucuros sa constat ca in Danemarca se gasesc aceste solutii extraordinare si se rezolva multe probleme acolo. In Norvegia, in schimb, copilasii sunt despartiti de parinti. De pilda, o fetita atunci cand a revenit acasa dupa o perioada mai indelungata cat a stat departe de parinti, a spus ca ea se inchide in baie si nu mai iese de acolo niciodata, nu vrea sa mai vada pe nimeni. Deci era foarte traumatizata. Si ne rugam Bunului Dumenezeu sa se gaseasca solutiile cele mai potrivite ca acesti copilasi sa fie recuperati, sa revina alaturi de parintii lor.

Distantele intre famiile de romani acolo sunt foarte mari, de pilda de la familia Bodnariu pana la cealalta familie greu incercata de crestini ortodocsi, de Episcopul-Macarie-Dragoi-acasa-la-sotii-Nandincolo de cercul polar [Nan], am parcurs 2000 de km cu avionul. Distantele sunt foarte mari din punct de vedere fizic. Insa distantele sufletesti sunt mici.Suntem alaturi in rugaciune fata de toti cei incercati, ii incurajam la telefon, prin email, prin preotii care ajung foarte des la dansii, cat de des posibil. Cei care sunt mai apropiati de Biserica sunt vizitati mai des, ceilalti un pic mai rar, dar, oricum, cu mari eforturi, preotii incearca sa ajunga cat mai des posibil la toti cei incercati care au nevoie de incurajare si mangaiere.

– Fertilizarea in vitro este pacat?

– Sigur ca da, nu putem accepta.

– O familie nu are copii si daca vrea cu disperare…

– Fratele meu nu are copii si i s-a propus de catre medicul ginecolog si a refuzat si m-am bucurat foarte mult.

– Pot sa infieze.

– Poate sa infieze, dar daca e pregatita familia sa infieze, sigur. Sunt cazuri in care au fost infiati copii, deci parintii s-au rugat sa dobandeasca prunci, au fost infiati copilasii si in cele din urma Dumnezeu le-a trimis propriii lor copii. Cunosc zeci de cazuri. Am intalnit de curand o familie care, tot asa, mi-a spus ca nu poate da nastere la prunci, se roaga la Dumnezeu, erau niste complicatii si i-am indemnat: „mai, infiati cativa copilasi, au nevoie copiii de parinti”.

In sensul acesta as vrea sa va impartasesc o intamplare pe care am trait-o recent. La intrarea in Postul Mare am ajuns acasa la parinti si i-am adunat pe toti copiii din imprejurimi oferindu-le dulciuri la Lasatul Secului. S-au bucurat copilasii de tot ceea ce le-am oferit, i-am indemnat sa asculte de parinti, sa lucreze faptele cele bune in perioada Postului.

„Sunteti ascultatori de parinti?” „Da, suntem ascultatori de parinti”. Iar un copilas de acolo din grup, cu inima indurerata si cu o voce stinsa mi-a zis: Da, dar eu nu am parinti, de cine sa ascult? Uitandu-ma mai bine la el, mi-am dat seama ca e un copil care s-a stabilit cu bunicii in comunitate, de curand, si chiar nu avea parinti. Si in cele din urma a fost luat in grija unei familii tinere, care nu l-au lasat singur pe acest copilas. Deci acesti tineri au devenit parintii lui. Nu era nici macar botezat. Si in aceste zile fiind in Ardeal, in misiune cu tinerii, in mod deosebit am mers in satul meu la biserica ca sa il botez pe acest copilas. I-am cumparat tot ce am putut eu sa-i cumpar, sa ii ofer si ceva concret ca semn al dragostei parintesti pe care trebuie sa o impartasim in toata vremea. L-am intrebat dupa ce l-am botezat de ce ar mai avea nevoie: „nu, nu stiu”. El era atat de implinit ca are pe cineva aproape. Si l-am intrebat: „Ai parinti acuma?” „Da, am parinti” si i-a imbratisat pe parintii care au devenit parintii lui spirituali, parintii lui la propriu ca l-au si botezat. Si in cele din urma am aflat ca i s-a stricat bicicleta. El nici nu a stiut ce sa ceara. Era atat de implinit ca are parinti, nu este singurel, e cu parintii.

DSC_1040Cati copii orfani, singuri, indurerati, traumatizati, sunt printre noi, care chiar au nevoie de parinti! Au fost abandonati si chiar au nevoie de parinti! Constat cu bucurie ca familii numeroase chiar, parinti cu copii multi, adopta copilasi. Si am intalnit si familii preotesti. Au mai multi copii, pe care i-a daruit Dumnezeu, sanatosi, frumosi, si se gandesc si la copiii orfani, la copiii fara parinti. Pentru acestia am deschis niste conturi in Episcopia Europei de Nord pentru a oferi posibilitatea celor de acolo sa ii ajute concret, sa ofere un ajutor, sa puna o bruma de milostenie si pentru ei. Si putinul de la multi se aduna si e chiar de folos. Avem cateva zeci de copii pe lista, insa Episcopia Italiei are cateva sute, episcopiile mai mari din diaspora au mult mai multi copii orfani pe lista pe care ii ajuta lunar. Si noi incercam sa facem acest lucru, in familii foarte sarace, si copiii care nu au parinti, sau sunt ingrijiti de bunici sau au doar un parinte, oricum copii foarte saraci si incercam sa ii ajutam.

[…]

– O persoana munceste din greu, probabil ca mult mai mult de 8 ore pe zi si nu prea mai are timp sa se mai roage.

– Rugaciunea este o stare continua, permanenta, este o prezenta. In fiecare rasarit de soare, in fiecare bob de respiratie, in fiecare bataie a inimii noastre putem fi in comuniune cu Hristos, deci este o permanenta. Deci sa avem gandul la Hristos in toata vremea, si asta e o rugaciune. „Doamne Iisuse, miluieste-ma, Doamne Iti multumesc pentru tot ce mi-ai daruit astazi!” si este o rugaciune. Daca aveti ragazul sa cititi Paraclisul, acatiste, o catisma din Psaltire, e minunat. Dar faptul ca in fiecare clipa va ridicati ochii inimii si mintii spre Dumnezeu, este o rugaciune. Este o stare permanenta. De aceasta permanenta avem nevoie. Sigur ca si pravila de rugaciune intareste lucrarea noastra duhovniceasca, asa cum lemnul intretine focul, asa si pravila intretine focul harului, dar in primul rand este nevoie de aceasta prezenta a lui Hristos in viata noastra. De a fi impreuna cu Hristos si El sa fie impreuna cu noi. Hristos este numit si Emanuel, ceea ce insemna „cu noi este Dumnezeu”. Dumnezeu este cu noi, dar si noi trebuie sa fim cu El. Aceasta comuniune a iubirii, de a-L simti in toata vremea in viata noastra.

Am intalnit intr-un centru de ingrijiri paliative un bolnav care a multumit lui Dumnezeu in acea clipa pentru ca nu a mai purtat pentru cateva ore masca de oxigen. Pentru aceasta a multumit.bucurie_0Constientizand bucuriile pe care le traim noi si altii nu le impartasesc, este o rugaciune de multumire: Doamne, Iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat! Iar atunci cand suntem dezorientati, deznadajduiti, nu trebuie decat sa ne gandim la cateva lucruri care ne aduc multumire in cursul zilei.Seara, sa reflectam adanc: Doamne, intr-adevar, sunt amarat, au fost cateva incercari astazi pentru mine, dar cate bucurii mi-ai daruit astazi! Si sa incecam chiar sa le scriem pe hartie. Si vom fi foarte multumiti si foarte bucurosi si foarte intariti pentru a merge mai departe.

– Sunt mai multe intrebari care fac trimitere la iertarea vrajmasilor. Concret, cum trebuie atins acest deziderat pe care Mantuitorul ni l-a indicat, sa ne iertam vrajmasii? Ori ca au probleme la servici, sau cu sotul, sotia, cu rudele, colegii.

– Hristos i-a iertat rugandu-se pentru ei. E foarte important sa ne rugam pentru vrajmasii nostri, nu doar ca i-am iertat si gata. Doamne, miluieste-i si pe ei, miluieste-ma si pe mine! Iarta-i si pe ei, iarta-ma si pe mine! Si in aceasta stare de rugaciune vom dobandi pace si bucurie. De pilda, atunci cand cineva este tulburat la serviciu, este agitat, este neprietenos cu noi, este chiar dusmanos, sa ridicam ochii inimii noastre spre Ceruri si sa spunem: „Doamne, pe cat de agitat este el, pe cat de impietrit este acesta pe atat de mult linisteste-l si alina-l si imblanzeste-l, Doamne, ca un milostiv! Ajuta-l, Doamne, sa iubeasca, ajuta-ma si pe mine sa-l iubesc, ajuta-l si pe el sa iubeasca!” Cat de mult doresc sa fie iubiti acesti oameni care nu mai iubesc pe cei din jurul lor! Dar doresc sa fie iubiti, au nevoie de iubire si atunci cand se impartasesc de ea se alina. Numai prin iubire ii putem dobandi. Zdruncinam atat de mult launtric un om vinovat pe care il iertam,  pe care putem sa-l pedepsim si nu-l pedepsim, caruia ii mai dam o sansa. Aceasta inseamna iubirea. Ii indemn pe credinciosii impietriti sa citeasca capitolul 13 din Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel. Este imnul iubirii. Este extraordinar acest capitol. Este foarte important sa il citim atunci cand suntem abatuti si cand suntem impietriti, cand suntem intunecati la minte si la inima, si nu-i putem intelege si mai cu seama nu-i putem iubi pe cei de langa noi.

[…]

– Desi merg la Sfanta Biserica si particip la slujba in gandul meu cartesc des si nu mai este mereu iubire fata de aproapele. Ce pot sa fac sa simt acest lucru?

– Sa va rugati! „Doamne, pe cat de mult cartesc, pe atat de mult sa ma linistesti, sa nu mai judec pe aproapele meu. Pe cat de impietrit sunt acum, pe atat de mult sa ma obladuiesti cu iubirea Ta nemarginita si sa ajung si eu sa ma impartasesc deplin din iubirea, din blandetea si din bunatatea Ta, Doamne!” Ganditi-va, blandetea si bunatatea au schimbat atatea destine!Os-Maria-me-Eikona-2011Sfanta Cuvioasa Maria Egipteanca a fost castigata de blandetea Maicii Domnului, privind doar la icoana Maicii Domnului. Impartasindu-se din blandetea si iubirea Maicii Domnului, dar nu numai a Maicii Domnului, nu este in ipostaza singulara aproape niciodata in iconografie si in imnografie. In acea icoana era Maica Domnului cu Pruncul. S-a impartasit din iubirea, din blandetea Pruncului, s-a impartasit si din blandetea si din iubirea Fecioarei Maici. Si s-a intors de la diavol la Dumnezeu. S-a ridicat din pacat lucrand virtutile. Si-a innoit viata. Peste doua duminici o sa o sarbatorim pe Cuvioasa Maria Egipteanca si o sa ne intarim pe calea mantuirii in nevointa postului auzind viata ei extraordinara. Cum s-a intors de la cele mai grele, mai mari pacate de care suferea, s-a intors la Dumnezeu devenind una dintre cele mai mari sfinte ale Bisericii.

– Aceasta atitudine de iubire neconditionata fata de vrajmasi trebuie sa fie si fata de cei care ataca in mod fatis Biserica, valorile credintei?

– Aici este vorba de demnitatea lui Dumnezeu. Sigur, trebuie sa marturisim, trebuie sa fim apologeti. Asa cum a marturisit Hristos, asa cum au marturisit Apostolii, asa cum au marturisit toti sfintii, si noi trebuie sa marturisim Adevarul. Insa ne rugam ca Dumnezeu sa-i intoarca la pocainta si la iubirea de frati si la iubirea Adevarului, pe toti cei care se impotrivesc Sfintei Biserici si lucrarii celei mantuitoare.

Impreuna cu ceilalti ierarhi din Sinodul Mitropoliei din Germania, Europa Centrala si de Nord, am dedicat zilele de vineri din acest Post tuturor crestinilor care sufera. Sunt foarte multi crestini ucisi in intreaga lume. Si i-am indemnat pe cei care sunt obisnuiti si care reusesc, sa nu manance nimic, sa nu consume nici apa, nici alta hrana pana dupa amiaza. Si sa ne rugam pentru crestinii care sufera in intreaga lume si pentru toti prigonitorii lor, ca Dumnezeu sa-i intoarca la pocainta si sa-i intelepteasca, si sa-i determine sa lucreze binele. Dumnezeu sa lucreze in inima fiecaruia.

Din pacate si intre crestini, in partile noastre, sunt multi care nu constientizeaza lucrarea cea mantuitoare pe care o implinim. Si pentru acestia ne rugam ca Dumnezeu sa-i intelepteasca si sa-i lumineze si sa ne intareasca pe noi si sa nu ne lase in ispite peste puterea noastra, ci sa ne scoata intotdeauna la liman.

Zilele trecute am savarsit Liturghia intr-un catun mai izolat din muntii Tiblesului, in judetul meu natal, Bistrita Nasaud. Si am fost foarte impresionat de numarul mare de tineri si de copilasi care nu au consumat nimic de la ora 12 noaptea pana dupa amiaza la ora 19, cand am slujit aceasta Liturghie si s-au cuminecat impreuna cu noi, slujitorii. Si m-am gandit la copilaria mea, din satul meu natal cand eram dus de bunici si de parinti la biserica, fiind alaturi de ceilalti copilasi tot asa, nu consumam nimic. Doream sa ne impartasim cat mai des la ceas de seara. Iar uneori Pastile erau sarbatorite primavara tarziu si aveam foarte multe activitati agricole, foarte multe osteneli. Si din cauza lipsei de apa eram raniti pe buze, deci crapau buzele noastre si nu vroiam sa consumam apa. Aveam aceasta ravna de a ajunge la ceasul serii si de a ne impartasi cu Sfintele Taine. Imi aduc aminte ca uneori se rugau de mine bunicii pe care ii ajutam la plug si la alte activitati de primavara: „bea apa, copile, bea apa ca tu esti copil, tu n-ai nici un pacat, noi trebuie sa ajunam, noi trebuie sa nu consumam apa ca avem atatea pacate!” Si nu puteam sa iau apa, nu puteam sa consum nimic stiind ca ma asteapta Hristos la altarul euharistic.

De la varsta aceasta frageda li se poate insufla copiilor acest dor de Dumnezeu. Sa nu li se impuna! Cand li se impune e foarte grav. Ei trebuie sa isi asume cu toata dragostea si cumintenia aceasta nevointa. Si atunci cand si-o asuma trebuiesc incurajati, ajutati, apreciati. Si cei care nu reusesc trebuiesc apreciati. Deseori le zic familiilor de romani din comunitatile pe care le pastoresc: mai, nu le mai imputati copiilor nimic, nu-i certati, nu le reprosati nimic, incurajati-i. Daca ii spui unui copil ca nu e bun si nu e cuminte este ca si cand l-ai anestezia. Incurajeaza-l DSC_1051ca-i cuminte! Eu intotdeauna ii incurajez, la biserica, la Liturghie: o, extraordinar, ati venit aici, ce frumos, ce copii cuminti! Si parintii mai spun: ei, nu e chiar asa cuminte. Ba da, eu sunt sigur ca acest copilas este foarte cuminte.Atat de mult il iubeste Iisus si l-a primit acum in bratele Sale! Fiindca Iisus intotdeauna ne indeamna: lasati copiii sa vina la mine! Si Iisus ii iubeste pe copilasi. Iata, v-ati impartasit cu Sfintele Taine, cu Doamne Doamne, cu Domnul Iisus. Si de fiecare data le ofer ceva, nu merg cu mana goala. Si asta conteaza foarte mult: sa primeasca ceva din mana Parintelui Episcop, ceva anume. Nu le lipsesc prea multe copilasilor. Eu cand primeam o ciocolata era o mare binecuvantare, in trecut. Va aduceti aminte, mai ales cei mai varstnici, ati trecut prin greutati si mai mari. Nu le lipseste, dar totusi se bucura cand primesc ceva. Nu neaparat o carte, si de carte se bucura, dar ceva concret, sa le foloseasca. Le ofer oua de ciocolata cu surprize. Dar nu in timpul postului, in timpul postului le ofer ceva de post, chiar daca nu postesc. E imposibil sa le ceri sa posteasca. Unii postesc chiar, dar altii nu reusesc. Dar ei cunosc faptul ca numai de la Sfintele Pasti primesc dulciurile obisnuite de la PS Parinte. In perioada postului primesc ceva de post. Ceva bun, dar de post, totdeauna. Deci e foarte important ca si in familia mica si in familia mare, in familia de familii, sa avem grija de copilasi si sa-i incurajam. Si sa ne bucuram de credinta si de cumintenia si de puritatea lor fiindca aceasta ne acopera si noua multime de pacate. Cat de mult face rugaciunea unui copilas in fata sfintelor icoane, pentru noi si pentru cei dragi ai nostri!

Mi-aduc aminte ca in copilarie bunica m-a invatat multe rugaciuni frumoase, in versuri, pe care eu le rostesc si acum. Pe langa pravila obisnuita, calugareasca, rostesc si aceste rugaciuni in versuri. Cand port crucea, de pilda, crucea calugariei, cu aceasta cruce, sa stiti, eu nu port in zilele obisnuite, in misiune, engolpionul. Fiindca acesta nu le spune nimic celor cu care convietuim, acest medalion. fdNu port de obicei acest medalion, ci port crucea calugareasca pe care o am aici, la pieptul meu. Aceasta cruce o port intotdeauna la vedere. De ce? Fiindca cei cu care convietuim, majoritatea atei, nu inteleg aproape nimic din uniforma aceasta imbibata cu sangele atator martiri. Multi au sfintit cu propriul lor sange aceasta uniforma pe care eu si fratii preoti o purtam. Si port aceasta cruce, o cruce de lemn, frumoasa, simpla, asa cum a purtat-o si Domnul Iisus. Si aceasta cruce o poarta si preotii mei. E o cruce frumoasa care da marturie. Si cand vad crucea se insenineaza, se linistesc. De ce? Fiindca in primele zile de misiune mi-am dat seama de ce ma privesc asa de ciudat. Pana cand m-au intrebat pe strada sau in aeroport sau chiar pe avion daca sunt evreu, sau sunt musulman, sau ce sunt de port aceasta tinuta? Si am zis: nu, sunt cleric crestin. Si au facut ochii mari. Cum se face ca in Occident clericii poarta uniforma? Eu sunt cleric crestin, uitati! Port crucea lui Iisus pe pieptul meu. Dupa ce le-am aratat crucea s-au linistit si s-au bucurat. Chiar daca nu cred, cand ma vad cu crucea, mai ales cand sunt in avion unde stiti ca sunt trepidatii puternice, toti cred in ceva si se linistesc. Le-am spus si preotilor mei, le-am facut cate o cruce asemanatoare, sa o parte. Ulterior s-a inceput si s-a pus aici sus o cruce rosie din doua fasii. Si a calatorit intr-un oras si l-au oprit niste tineri intrebandu-l in engleza: „Are you Jewish?” Adica „Esti evreu?” Si el a zis: „No, no, look the cross” (priveste la cruce). „Aaaa, you are Jewish from the Red Cross” (esti evreu de la Crucea Rosie) :). Si am zis: „mai, nu mai purtati crucea rosie, purtati crucea noastra, bizantina, ortodoxa”.

Aceasta inseamna si marturia pe care trebuie sa o dam in fiecare zi. E o mandrie atunci cand te lauzi ca postesti, cand te infumurezi. Insa este o marturie atunci cand transmiti altora cu toata smerenia ca poti sa iti manifesti libertatea abtinandu-te de la anumite alimente care te impovareaza. Si mai ales celor care nu mai cred in Dumnezeu, care nu mai au nici un reper, care nu au o tinta in aceasta viata, care nu au un sens al vietii. Si cand le spui acestora ca postesti: Da? E un fel de dieta? Nu e dieta. E usor sa tii o dieta sa dai jos cateva kg. Insa este mult mai frumos sa tii postul din iubire fata de Hristos, din dorul pentru Mirele Bisericii, pentru Hristos. E mult mai usor si e minunat sa tii postul pentru Mirele Bisericii, pentru a-L primi in inima ta pe Matuitorul Hristos, pentru a-L zavori in inima ta pe Mantuitorul Hristos. De aceea postim, de aceea purtam crucea la vedere si nu ne rusinam de cruce. Sfantul Pavel ii mustra pe cei care se rusineaza de cruce. Nerusinandu-ne de crucea lui Hristos nu ne putem rusina nici de crucea noastra.

Un ambasador roman si-a pierdut baiatul intr-un accident. Mare incercare! Insa a depasit aceasta incercare prin puterea credintei. Iar cand s-a intors la post toti colegii l-au evitat. Colegii, ambasadori, chiar cei din vecinatate. Era vecin cu un alt ambasador si vadit il evita, ii era frica sa se intalneasca cu el. Ce o sa ii spun acestui om care si-a pierdut baiatul in accident, in care nu a fost vinovat, pur si simplu a intrat altcineva intr-insul. El a intrat in coma, Dumnezeu l-a vindecat in chip minunat, insa si-a pierdut copilul. A ramas sotia cu celalalt copil mic. Si atunci cand au avut curajul sa se apropie de el, speriati l-au intrebat: cum ai depasit aceste momente de incercare? Ai avut nevoie de psihiatru? Ce medicamente iei pentru a-ti reveni in stare de normalitate? Nu iau nimic. Cum? Si nu ai consultat nici un psihiatru? Nu. Si ce faci atunci? Merg la biserica. Merg la Liturghie. Aceasta ma tine, Liturghia Bisericii, credinta. Si este o marturie pe care numai cei care sunt caliti in aceasta suferinta o pot da si o pot aduce. Oricat am incerca noi, clericii, sa teoretizam aceste lucruri, nu reusim asa cum reuseste cel care este incercat si care marturiseste propria prin sa experienta. Cu cata durere si cu cata iubire a ingaduit Dumnezeu o anumita suferinta sau o anumita incercare!

Tot referitor la cruce vroiam sa va mai spun ceva din strainatate. Tot purtand acesta cruce pe piept, cu alti clerici, am trecut la Copenhaga in aeroport prin Security Control si vazandu-ma ca port aceasta cruce, probabil observand si grija celor cu care eram impreuna, la fel, clerici, si-a dat seama ca eu sunt liderul grupului si in cele din urma, dupa ce am trecut de control mi-a spus gardianul asa, in engleza, folosind un ton foarte solemn: You are the boss (Tu esti seful).Si am raspuns: No, I’m the servant (sunt slujitorul). Priviti la cruce: aici este Iisus. Iar Iisus ne spune ca cine vrea sa fie mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru. Da? Si ce faci tu? Eu le spal picioarele celorlalti, asa cum a facut Iisus. Noi suntem slujitorii. Da, dar dumneata esti primul. DSC_0948Da, sunt primul dintre slujitori. I’m the first servant of all the servants. Asta sunt. Cine doreste sa fie mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru.

Crucea ne invata slujirea. Smerenia si slujirea. Numai in iubire desavarsita putem sa Il slujim pe Hristos. Si Il slujim pe Hristos prin semenii nostri, prin cei de langa noi, cu care se identifica in toata vremea Hristos.

– Cum sa sprijinim sufleteste un prieten care si-a pierdut tatal fara ca acesta sa fie spovedit, refuzand primirea unui preot?

– Ne putem ruga pentru el, sigur. Dumnezeu e cel care judeca. Imi aduc aminte ca la un parinte duhovnicesc a venit o mama disperata spunandu-i ca copilul si-a pierdut mantuirea pentru faptul ca s-a sinucis. S-a aruncat de la inaltime in hau si si-a pus capat vietii. „Nu mai e nici o sansa de a fi mantuit. Ce sa fac parinte, sunt disperata!” „Mama, nadajduieste in mila lui Dumnezeu! Daca in ultima clipa a strigat din toata inima catre Domnul: Doamne, iarta-ma?” Dumnezeu e cel care judeca.

A fost intrebat acelasi parinte: „Parinte, spuneti-ne daca cei care mor nespovediti se mantuiesc”. Si parintele a raspuns: „Intrebati-L pe Dumnezeu!” Noi ne punem nadejdea in Dumnezeu, il pomenim pe acel om. Chiar pe sinucigasi, dupa un anumit rastimp. Sfantul Ioan de Kronstadt ne-a lasat o rugaciune pentru sufletele chinuite ale acestor oameni care si-au pierdut nadejdea si s-au sinucis. Dupa un anumit rastimp, cu dezlegarea arhiereului, acesti oameni pot fi pomeniti chiar in rugaciunile pe care le face Biserica pentru odihna si iertarea celor adormiti. Dumnezeu poate sa scoata sufletele din iad. El este singurul care poate trece peste aceasta prapastie de care se pomeneste in Evanghelie, ca intre cei osanditi si cei fericiti din Imparatia lui Dumnezeu este o mare prapastie. Numai Dumnezeu poate trece peste aceasta prapastie.

[…]

dsc0410

hirotonisire-PS Macarie Cruce

Leave a Reply