Interviu acordat publicației „Formula As”, nr. 1186, 2015, doamnei Dia Radu

with Niciun comentariu

 

„Aici, în aceste ținuturi friguroase, mai puțin desfătate de soare, unde distanțele dintre oameni sunt uriașe, căldura credincioșilor de la o slujbă ortodoxă se simte și se trăiește deplin”

 

N-aș fi crezut niciodată că în Suedia bătută de ploi și de vânturi, acolo unde elanii coboară seara până aproape de gospodăriile oamenilor, există o casă așezată cuminte, lângă pădure, unde mă voi simți mai bine ca la mine în țară. De îndată ce-i treci pragul, vegheat din umbră de icoana Sfântului Andrei, locul se preface ca-n povești, lăsând la vedere toate minunățiile dragi românilor : icoane și ștergare transilvănene, costume populare și pături țărănești, lăzi de zestre și străchini de lut. O comoară românească strânsă cu răbdare de Preasfințitul Episcop Macarie, la reședința episcopală de lângă Stockholm, învăluită în nesfârșite ore de rugăciune, pentru ca sufletele românilor care pribegesc prin nord să nu se simtă prea departe de țară. Destinul lui de pelerin dăruit lui Hristos la purtat din nordul Transilvaniei, unde și-a făcut ucenicia ca secretar al neuitatului Bartolomeu Anania, spre nordul Marii Britanii, unde a pus bazele primei parohii ortodoxe române, ca acum să le fie ocrotitor românilor risipiți în Europa de Nord. În cei șapte ani de misiune pe pământ scandinav, Preasfințitul a devenit îngerul lor păzitor prin rugăciunile sale, prin credința în Hristos și blândețea cu care s-a apropiat de fiecare creștin, i-a readus pe români în biserică, le-a întărit speranța și bucuria de a trăi. Călătoria mea din această toamnă pe pământ suedez și vorbele de recunoștință ale românilor întâlniți acolo m-au încurajat să îi caut prezența.

-Preasfinția Voastră, sunteți deja de șapte ani pe pământ scandinav. Vă mai amintiți primul an de străinătate?

-Cum să nu? Am început aici de la firul ierbii. „Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi”, însă eu, nevrednicul arhiereu, asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos, nu aveam nici unde să-mi plec capul. În primele mele zile aici, mi-am închiriat un apartament în Stockholm, însă chiria era mare, nu o puteam susține. Am reușit apoi să mă mut la 80 de km distanță, unde un bun român din comunitate mi-a oferit casa dânsului de vacanță, pe care o folosea vara. A venit însă peste noi iarna și a fost una din cele mai geroase ierni scandinave. N-am îndurat niciodată un frig atâta de crâncen, nici măcar acasă, în copilărie și în adolescență, la poalele Munților Țibleș. A fost o încercare grea. Casa fiind mică, nu mi-am putut amenaja un paraclis în interior, însă am dezafectat mica magazie de lemne din curtea casei, pe care am înnobilat-o cu icoane și sfânt prestol. Aceasta a fost prima mea Catedrală în care am săvârșit Liturghia și cele șapte Laude, înconjurat de frații preoți și credincioși care veneau din oraș la slujbele de noapte.

-Când încercările sunt mari, și credința e mai fierbinte.

-Așa este, cu cât este gerul mai crâncen, cu atâta ne alinăm încălzindu-ne prin rugăciune fierbinte. Mă rugam atunci lui Iisus să-mi dea putere să pot împlini lucrarea misionară la care am fost chemat. În clipele acelea geroase de iarnă polară îmi venea în minte copilăria mea din Bistrița-Năsăud, din satul meu de la poalele Țibleșului, când încălțam opincuțele sau bocancii îmblăniți, la Crăciun, și mergeam la colindat. Era atât de cald la picioare, dar mai ales la inimă. În această primă iarnă foarte geroasă și întunecoasă, (iernile polare sunt niște nopți nesfârșite), fiind postul Crăciunului, m-am simțit ca un colindător plecat de acasă, dintr-un colț de Rai transilvan, în friguroasa și dureroasa străinătate. Am plecat la colindat. Și la prima prăznuire a Crăciunului, în mesajul meu pastoral, adresat preoților și credincioșilor răspândiți de-a lungul și de-a latul Scandinaviei, i-am îndemnat pe toți să umble ca fii ai luminii, cum rostea Sfântul Apostol Pavel, să poarte felinarul cu lumina lui Hristos, așa cum scandinavii cu care conviețuim aprind la fereastră un felinar, de îndată ce se apropie iarna. E o tradiție îndepărtată, menită să ajute pe drumeții aflați în trecere să biruiască întunericul, iar pe cei plecați pe mare, să se întoarcă acasă cu bine.

Și ați bătut, literalmente, la ușile românilor?

-Am bătut la ușile lor și la ușile inimilor lor. Mi-am pus în desaga de misionar sfintele vase și odăjdiile și am ieșit în căutarea oilor pierdute ale casei românești. Românii m-au primit cu destulă neîncredere la început, mai cu seamă că diaspora scandinavă era foarte divizată și răvășită. Le-am propovăduit Evanghelia și am împărtășit cât am putut dragostea lui Hristos și blândețea Sa. I-am căutat telefonic sau prin email și i-am chemat la comuniune euharistică. Aici nu e ca în țară să tragi clopotul și să aștepți enoriașii să treacă pragul bisericii. Treci tu pragul înaintea lor, duci biserica în casă și casa în biserică. Și așa, încet, încet s-au creat comunități de credincioși, apoi le-am trimis preoți tineri și destoinici.

-Ați creat o comunitate de români foarte atașată de biserică. S-a întâmplat să-i cunosc pe o parte din ei și m-a impresionat bucuria cu care se implică în treburile bisericești.

-Fără acești oameni minunați care m-au ajutat să însuflețim misiunea ortodoxă de aici, totul ar fi fost mult mai greu. Sunt români cuminți și buni la suflet, care au emigrat în ultimii zece ani și care nu s-au desprins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut și s-au format. Am început primele slujiri euharistice în locașuri închiriate. În Danemarca și Norvegia nu era nicio parohie românească. Am constituit comunități, cu preoți tineri și credincioși jertfelnici. Multe s-au împlinit prin bănuțul văduvei. De pildă, acum șapte ani când mi-am început slujirea misionară, am auzit că în sudul Suediei, la Sölvesborg, locuiesc câțiva români. I-am vizitat, iar printre ei, am întâlnit și o văduvă foarte credincioasă și truditoare, dar săracă. Mi-a pus în palme un plic cu o sumă foarte mare de bani. Știind cât de săracă e, am întrebat-o: „Doamnă Aglaia, de unde aveți acești bani?” Îi obținuse din vânzarea unei case, care îi fusese lăsată prin testament de un suedez de care a avut grijă în ultimele sale luni de viață. „Preasfințite, vi-i încredințez pentru a ridica o biserică aici, în acest oraș în care locuiesc.” A dat pentru Biserică, asemenea văduvei din Evanghelie, din tot ceea ce avea. Dar banii oferiți de dna Aglaia erau prea puțini pentru o biserică în Suedia, unde toate sunt extrem de costisitoare, și nu aveam aici un preot permanent. Am cumpărat o suprafață de pământ de la primăria orașului, apoi am primit lemnul în dar de la Părintele Arhiepiscop Pimen al Sucevei și Rădăuților, din codrii Bucovinei, am chemat la slujire un preot tânăr și râvnitor din țară și iată că, după cinci ani de rugăciuni și osteneli, acum câteva zile am târnosit această bisericuță de lemn, dedicată Sfinților Martiri Năsăudeni. Dumnezeu a lucrat în Sölvesborg cu văduva Aglaia, cum a lucrat odinioară, în zilele lui Ilie Prorocul, prin văduva din Sarepta Sidonului.

-E prima biserică proprie ridicată de români pe meleagurile scandinave?

-Este prima ridicată de la iarbă verde, în stil oltenesc, cu lemn din Bucovina și meșteri maramureșeni. Ce frumoasă lucrare! Am mai întemeiat și alte biserici în Scandinavia, dar în general le-am cumpărat de la comunitățile luterane, care își vând lăcașele, fiindcă și-au pierdut enoriașii.

-Mare tristețe, cum de se întâmplă așa ceva?

-Iată că se întâmplă. Cei mai mulți suedezi nu-și mai practică credința în care s-au născut iar bisericile lor sunt vândute comunităților creștine. Însă mai grav e când ajung să fie transformate în hoteluri și restaurante. Se răsucesc în morminte ctitorii lor.

-Ați devenit un sprijin sufletesc important pentru frații noștri români din Scandinavia. Mulți dintre ei se și spovedesc la Preasfinția Voastră. Cum îi simțiți, părinte, care sunt temerile, neajunsurile lor?

-Încerc să fiu cât mai des prezent în mijlocul fraților noștri români pribegi, pentru a le arăta că slujirea arhieriei se împlinește prin slujirea semenilor. Românii se adaptează aici foarte greu. Rămân foarte marcați de străinătate. Valorile pe care le aveau acasă nu le mai au aici și asta îi tulbură. Dar nici să se întoarcă nu pot, fiindcă și pâinea pentru copilașii lor e importantă. Apoi, îi întristează singurătatea. Îi deprimă nopțile polare. Iarna polară nu e de subestimat, e foarte greu de trecut chiar și pentru scandinavi, numărul sinuciderilor e foarte mare aici și crește în timpul anotimpului rece. Când se apropie iarna, le facem vizite dese mai ales bătrânilor, să le ridicăm moralul. Nu există bucurie mai mare pentru un bătrân, mai ales dacă zace pe patul suferinței, decât să-i treci pragul casei. Așa că de fiecare dată când pot, merg împreună cu frații preoți să-i cercetez pe cei care sunt în suferință, în singurătate și în căutare de sine. Îi alinăm cu o vorbă, cu rugăciunea și-i ajutăm să-și deschidă sufletul către Hristos, primindu-L deplin în Dulcea Cuminecătură. Mergem și-n institutele de geriatrie. Am strâns laolaltă câțiva tineri talentați la muzică, care constituie Grupul coral „Credo” al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, cu care de Paști și de Crăciun cântăm imne pascale și colinde. Sunt oameni foarte în vârstă, bolnavi, aproape inconștienți, dar când aud aceste cântecele ortodoxe încep să plângă. Uneori, sunt pur și simplu doborâți de singurătate și întuneric. Și așa, vorbind românește, spunând o rugăciune se mai alină dorul de casă al românilor. Îi vezi cum se înviorează, sunt bucuroși, se împărtășesc de lumină și încep să vină mai des la biserică. Și când ne reîntâlnim după o vreme, îmi spun că ceva s-a schimbat, că e mai bine, că viața lor a dobândit o noimă și că s-au liniștit. Îmi împărtășesc micile și marile lor bucurii și minunile lui Dumnezeu în viața lor. Îmi cer să le pun mâinile mele binecuvântătoare pe creștet, fiindcă de când i-am binecuvântat arhierește ultima oară s-au limpezit lăuntric. Le spun de fiecare dată: „Nu, nu sunt mâinile mele, sunt mâinile lui Hristos în care credeți, pe care mi le împrumută mie, nevrednicului Său arhiereu slujitor!”

-La cine se roagă cel mai des, părinte? Au evlavie mai mare la vreun sfânt sau altul?

-Noi avem aici, la Episcopie, icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Mina, pe care a realizat-o în postire și rugăciune un iconar foarte iscusit, după un model vechi de la Sinai. Aș putea scoate o broșură cu toate minunile pe care le-a săvârșit Sfântul Mina aici, printre români. Dar foarte, foarte mult m-a ajutat chiar pe mine. Eram tare necăjit la început, fiindcă era nevoie de o sumă foarte mare ca să putem ridica un centru episcopal la Stockholm. Descurajat m-am dus la cineva care viețuiește trupește departe de lume, în pustnicie și mi-a spus: „Preasfințite, nu fiți mâhnit, vă încredințez ajutorul Sfântului Mare Mucenic Mina. El e cel care adună banii de care au nevoie toți urmașii apostolilor pentru misiune. Este mare binefăcător.” Am început să mă rog intens la Sfântul Mina, laolaltă cu păstoriții mei, să-și facă milă cu noi. La scurtă vreme, în chip minunat, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Guvernul României ne-au ajutat să cumpărăm acest centru episcopal, lângă Stockholm. E grabnic ajutător Sfântul Mina, fiindcă este în toată vremea cu noi. Hristos i-a încredințat multe haruri.

-Preasfinția Voastră, când v-am călcat pragul Episcopiei, m-a învăluit un aer de acasă, de România. Aveți nu doar icoane frumoase, ci și un adevărat muzeu de lucruri vechi românești, autentice.

Noi încercăm ca prin biserică să le ținem românilor trează nu doar credința, ci și iubirea de neam și de tradițiile strămoșești. Îi ajutăm să-și păstreze identitatea, oriunde s-ar afla. Vrem ca cei care ne trec pragul să se simtă acasă. Am pus la intrare icoana Sfântului Apostol Andrei, Botezătorul poporului român, și traistele românești ale colindătorilor adunate din toate zonele etnografice ale României. Fiecare român și-o regăsește aici pe cea din zona lui, fiindcă aici sunt români din toate părțile României, chiar și din afara granițelor, din Banatul sârbesc, din Basarabia sau Bucovina de Nord. Deci Episcopia Europei de Nord este o Românie în miniatură. Majoritatea pieselor etnografice păstrate în Camera Românească de aici sunt daruri de la românii din diaspora scandinavă. De pildă, domnul ambasador al Republicii Moldova de la Stockholm mi-a adus obiecte vechi din satul său natal basarabean. O cuvertură veche, de la 1900, mi-a fost oferită de o familie de români din Jönköping, originari din Voievodina. Dar cea mai valoroasă piesă din micul meu muzeu este o ladă de zestre, foarte veche, de la mine din sat, pe care o familie era gata să o strice. Cu chiu, cu vai am reușit să o aduc până aici.

-A fost bagajul românesc al Sfinției Voastre, ce ați pus în ea?

-Am așezat frica de Dumnezeu și rușinea de oameni, așa cum mi le-au transmis bunicii și părinții și bunacuviință a consătenilor mei dragi. Asta e temelia pe care am clădit tot ceea ce am clădit mai târziu, stând în preajma marilor dascăli și ierarhi. Sunt tare legat de locul meu de naștere și de consătenii mei. Sunt curați, credincioși și fără de vicleșug. Cuvintele mele sunt prea sărace ca să-i pot descrie așa cum sunt. Iar părinții mei sunt niște oameni extraordinar de credincioși. Sunt sigur că datorită rugăciunilor mamei și cumințeniei vieții ei, Dumnezeu m-a chemat să-I slujesc. E o pildă pe care o spun deseori aici, ca să-i încurajez pe români să facă copii. Eu sunt cel de-al treilea copil, mezinul familiei, sosit neașteptat. Mama avea o vârstă mai înaintată și a fost sfătuită să avorteze. Dar n-a făcut asta. Dacă mama m-ar fi omorât în pântece, nu aș mai fi putut să-i aduc acum mângâiere. Or, eu nădăjduiesc să le aduc părinților mei bucurie neîncetat. Când am să fiu în România și am să slujesc la poalele Țibleșului, vă invit pe toți să îi cunoașteți personal.

-Preasfinția Voastră, ați venit din nord spre nord, dar nordul din care ați plecat era cald, omenos, primitor și cu o credință extraordinar de fierbinte. N-ați resimțit răceala asta a scandinavilor?

-M-ați întrebat când ne-am întâlnit de ce nu sunt garduri între casele oamenilor. E adevărat că nu sunt garduri ca în România, unde fiecare gospodar are ograda lui, dar sunt garduri lăuntrice, mult mai greu de trecut. Mi s-a întâmplat deseori să simt reticența lor în fața noastră. Chiar aici, lângă Stockholm, unde am cumpărat o casă și am transformat-o în reședință a Episcopiei, vecinii suedezi ne-au privit cu suspiciune la început. Eram îmbrăcați cu „uniforma” neagră, purtam barbă, le-a luat timp să înțeleagă că suntem oameni calzi și inimoși. S-au înierbat cărările dintre case aici, în Scandinavia. Un mare duhovnic al românilor spunea că, atunci când vor dispărea potecile dintre casele oamenilor, atunci va veni sfârșitul lumii. Vremea asta aspră i-a răcit și pe ei. Sunt mai distanți, mai cerebrali, mai raționali. Se și spune că cea mai lungă cale e cea care duce de la minte la inimă. Occidentalii au câștigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dumnezeu și caută acum tot felul de surogate. E un dat ființial ca omul să fie în comuniune cu Dumnezeu. Foamea de Dumnezeu nu dispare niciodată. Dar ei nu mai știu unde să caute hrana cea adevărată. Cei care o găsesc, se satură pentru totdeauna. Din păcate numărul convertiților la credință e mult mai mic decât al celor care se declară agnostici sau atei.

-În călătoria mea la Uppsala, am avut ocazia să-l întâlnesc la biserica românească pe Matthew Glass. Un american căsătorit cu o suedeză care, grație Bisericii Ortodoxe Române, a descoperit ce înseamnă credința. Mărturia lui m-a emoționat. Mi-a spus că adâncimea pe care o simte în Liturghia ortodoxă nu se poate compara cu nimic.

-E unul dintre cei care s-au apropiat de ortodoxie, de când sunt eu aici. Acum, în octombrie, se vor boteza în credința ortodoxă și el, și soția lui și fetița. Sunt multe astfel de întâmplări frumoase. Într-o zi m-a sunat o tânără din Maramureș, care urma să se căsătorească cu un băiat luteran, dar el nu voia să facă pasul spre ortodoxie. După câteva săptămâni, când am ajuns la Oslo, l-am întâlnit și pe el la liturghie. La sfârșitul slujbei, l-am luat în brațele mele părintești, l-am strâns la piept și cred că prin acest gest l-am câștigat pentru totdeauna. La scurt timp a trecut la credința ortodoxă. De Rusalii am botezat un profesor bizantinolog danez, din Copenhaga, care s-a pregătit trei ani pentru intrarea, prin Botez, în Biserica Ortodoxă. E un cercetător foarte serios, știa despre Bizanț, despre tainele credinței ortodoxe, doar la nivel teoretic. Și când a intrat din întâmplare în biserica românească din Copenhaga, a fost câștigat pentru totdeauna. Iar acum, în această toamnă, am botezat un adolescent norvegian, care după ce a ieșit din baia Botezului, a început să plângă, mi-a căzut la piept și mi-a spus: „Preasfințite, mi-aș dori ca toți adolescenții care nu l-au cunoscut încă pe Dumnezeu să trăiască ceea ce trăiesc eu acum, să fie atât de fericiți cum sunt eu în această clipă.”

-Ce-i atrage la Ortodoxie, Preasfinția Voastră?

-Nici măcar n-au nevoie să li se traducă liturghia. Îi atrage harul, îi atrage căldura credinței dreptmăritoare. Simt emoția din timpul slujbei. Un lucru e cert: aici, în aceste ținuturi friguroase, mai puțin desfătate de soare, unde distanțele dintre oameni sunt uriașe, căldura credincioșilor de la o slujbă ortodoxă chiar se simte și se trăiește deplin. Suedezii sunt foarte raționali și reci, rar se lasă mișcați și emoționați. În timp ce suedezii convertiți la ortodoxie zici că sunt români în toată regula, cu inimi calde și primitoare. Am fost nu de mult în țară, în pelerinaj cu un grup de tineri scandinavi convertiți la Ortodoxie. Am fost pe la mănăstiri și prin sate și au fost primiți cu toată dragostea de bunii ortodocși de acasă. Când a trebuit să ne întoarcem, nu-și mai reveneau. Spuneau: „Doamne, câtă răceală e la noi!”

-Îndrăznesc să vă pun și-o întrebare mai lumească. Sunteți un episcop foarte tânăr. Nu v-a creat asta dezavantaje în misiunea pe care o aveți aici?

-Cred, din contra, că tinerețea mea a fost un mare atu. M-a ajutat să fac față unei misiuni grele, cu călătorii lungi, obositoare, slujiri dese în locuri îndepărtate, precum și lucrare misionară până la ore târzii din noapte. Majoritatea preoților pe care i-am chemat, la rândul meu, sunt tineri și foarte tineri. Nu ne simțim niciodată, priviți altfel, doar pentru că suntem tineri. Responsabilitățile slujirii și misiunii sunt aceleași, indiferent de vârstă.

Interviu acordat publicației „Lumea Credinței”, nr. 9, septembrie 2015,

domnului Răzvan Bucuroiu

PS Macarie (din botez: Marius-Dan) Drăgoi s-a născut la 9 mai 1977, în Căianu-Mic, jud. Bistrița-Năsăud, fiind cel de-al treilea copil în familia credincioșilor ortodocși Vasile și Ana din localitatea Spermezeu, jud. Bistrița-Năsăud. A urmat Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Mitropolit Dosoftei” din Suceava (1991-1996), apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1996-2000), precum și studii de perfecționare sau specializare în Franța și Marea Britanie (vorbește curent engleza și franceza). În 2008 a obținut titlul de Doctor în Teologie, cu teza Ortodocși și greco-catolici în Transilvania (1874-1916). Convergențe și divergențe. A fost secretar de cabinet al ÎPS Bartolo- meu Anania, redactor la Radio Renașterea și profesor de religie la Școala „Ioan Bob” din Cluj-Napoca, eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca și profesor-duhovnic la Seminarul Teologic Ortodox din metropola Ardealului. Tuns în monahism, cu numele Macarie, de către ÎPS Andrei al Alba Iuliei (acum Mitropolit la Cluj), naș de călugărie fiindu-i PS Vasile Someșanul, la 5 martie 2008 a fost ales în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa de Nord, la 2 mai 2008 – de Izvorul Tămăduirii – a fost hirotonit arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca și la 6 iulie 2008 a fost întronizat în Catedrala Episcopală Sârbă din Stockholm. A publicat până în prezent 10 cărți și peste 40 de studii pe teme teologice, istorice și etnologice, în limba română și în limbi de circulație internațională, în diferite reviste de specialitate și volume colective din țară și din străinătate, precum și peste 100 de articole, recenzii și interviuri în diferite periodice bisericești și culturale.

Preasfinția Voastră, păstoriți o comunitate de români aflată la mare distanță geografică față de țară, în Scandinavia. Vă simțiți cumva stingher în Europa de Nord ca român și ortodox?

Prin mila lui Dumnezeu, păstoresc frumoasele comunități românești din Scandinavia, aflate departe atât de țară, dar și între ele, răspândite geografic pe teritoriul Danemarcei, Suediei și Norvegiei. Fiind în slujba Mântuitorului Hristos și a fraților Săi mai mici, nu am cum să mă simt stingher, ci un misionar aflat într-o permanentă lucrare, cu atât mai mult cu cât nevoia de păstrare și afirmare a identității noastre culturale și spirituale rămâne în mare parte datoria Bisericii Ortodoxe strămoșești. Sentimentul de însingurare, atât de pronunțat pentru orice român plecat în străinătate, nu dispare total. Legăturile foarte frumoase și pline de substanță duhovnicească stabilite între membrii aceleași parohii – iar mai nou, am văzut în ultimii ani ai misiunii noastre, chiar frumoasele legături stabilite de membrii unor comunități din diferite orașe sau țări – ajung să compenseze lipsurile inerente îndepărtării de cei apropiați și dragi. Nu ne simțim singuri, atâta vreme cât streașina Bisericii ne oferă odihna sufletească, pentru noi ca români și ortodocși. Vorbesc la plural, pentru că acolo trăiesc toate bucuriile și întristările românilor și de aceea nu ne permitem luxul de a simți altceva decât simt ei. Ca ierarh și urmaș al Apostolilor, trans- mit în această parte de lume, dornică de lumină și căldură în perioada nopților polare, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!” (Efeseni 5, 8), pentru ca astfel toți să devenim luminători prin credință și viețuire în această parte de lume.

Niciodată nu pierdeți ocazia de a participa – cu tot sufletul – la hramurile mari din România, la evenimentele importante ale ecclesiei. În ultima vreme, care au fost acestea?

Cred că accentul ar trebui pus un pic diferit, nu că ratez eu vreun eveniment, ci că, ori de câte ori sunt invitat și pot veni, o fac cu multă bucurie. Cu adevărat, participarea la evenimentele de suflet și zidire duhovnicească din țară reprezintă un popas de încărcare spirituală aparte, cu care mă întăresc pentru misiunea scandinavă. Ați punctat bine că aceste evenimente nu sunt numai ale unor comunități, ci ale întregii ecclesii (Biserici), pentru că bucuria pe care o trăiesc prin prezența mea în țară e reciprocă pentru bucuria prezenței altor ierarhi la evenimentele din eparhia noastră. În țară am fost prezent la diferite evenimente duhovnicești și culturale, atât la invitația confraților ierarhi, cât și a unor comunități monahale sau de enorie, unde, tot cu binecuvântarea chiriarhului locului, am slujit Dumnezeiasca Liturghie. Dintre slujirile din ultima vreme amintesc cele din zona mea natală, de pe Văile Țibleșului, precum și cele în penitenciarele și așezămintele filantropice și de tineret din eparhia Clujului. De asemenea, amintesc și salba de slujiri din zona Bucovinei, unde, la invitația Înalt Preasfințitului Părinte Arhiepiscop Pimen, am slujit în această vară, începând cu frumoasa sărbătoare a Sânzienelor din 24 iunie, a prăznuirii Aducerii moaștelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou în cetatea Sucevei. La toate aceste slujiri m-am întărit duhovnicește, alături de oamenii frumoși aflați pe cărarea mântuirii.

Pentru că a venit vorba despre Moldova binecredincioasă, deși sunteți ardelean, vă leagă nenumărate lucruri de această frumoasă regiune a României. Care sunt acestea?

Sunt multe lucruri care mă leagă de Moldova, însă aș aminti pe cele ale formării mele duhovnicești și teologice. În primul rând, faptul că am studiat la Seminarul Teologic „Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava reprezintă începuturile acestei legături. Acolo nu am găsit doar profesori bine pregătiți, ci mai ales oameni la umbra cărora m-am format duhovnicește. Înalt Preasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a fost pentru mine modelul și reperul statorniciei în lucrarea pastorală și a slujirii liturgice. Nu se uită atât de ușor hramurile de la Mânăstirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, de Sânziene, unde simțeam cum românii din toată țara vibrau în rugăciune într-un singur suflet. Acolo se adunau și maramureșenii, năsăudenii și alți ardeleni cu frații lor megieși moldoveni. Mă simțeam ca acasă, într-un chip plenar. Nu pot să nu amintesc aici de chipurile părinților din mânăstirile Moldovei. În perioada studiilor mele seminariale sucevene, poposeam în mânăstirile bucovinene și în cele nemțene pentru a primi sfat și îndemn de la călugării de aici. Astfel l-am cunoscut și pe marele duhovnic, Arhimandritul Cleopa Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, de la care simțeam că primesc putere pentru desăvârșirea cultural-teologică, dar și duhovnicească. Părintele Cleopa a fost cel care m-a încurajat în prețuirea vieții monahale și a slujirii sacerdotale, iar la înmormântarea sa mi-a fost rânduit a-l întâlni pe cel care m-a chemat la slujirea episcopală, pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care la acea vreme era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, eu fiind atunci secretarul de cabinet al Înaltpreasfințitului Părinte Bartolomeu al Clujului. Tot în Moldova am și foarte mulți colegi, care acum păstoresc frumoasele sate bucovinene. Ne leagă și aceste prietenii ale școlii, pentru că în perioada studiilor ei m-au primit, deși eram ardelean, ca pe unul „de-al casei”. Mă leagă, așadar, oamenii și locurile binecuvântate ale Moldovei, cu firele nevăzute ale bucuriei și formării duhovnicești.

Prin ce credeți că se remarcă credința moldovenilor față de, să spunem, cea a ardelenilor?

Credința moldovenilor nu e distinctă de cea a ardelenilor, ci este egală în intensitate și, poate, puțin nuanțată în specificitate. Dacă privim istoria zbuciumată a ardelenilor în ultimele trei secole, în care afirmarea identității și mărturisirea credinței ortodoxe era interzisă, înțelegem poate mai bine felul lor de a fi. În Moldova, prezența mânăstirilor și a marilor duhovnici era și este ceva natural, firesc, astfel încât regulile sociale și cutumele satului conduceau către o atitudine liberă și deschisă pentru afirmarea credinței. Aceasta ar fi distincția, însă credința este la fel de valoroasă și lucrătoare în ambele regiuni tradiționale.

Cu care dintre actualii ierarhi aveți o legătură mai specială, dată fiind și distanța față de țară? Întreb asta deoarece v-am întâlnit în mai toate eparhiile, la ocaziile mari. Cu toate astea, trebuie să aveți un loc de suflet, mai apropiat de inimă…

Nu aș vorbi de relații sau legături speciale, pentru că am fost primit în colegialitatea sinodală cu toată dragostea de către toți ierarhii. Însă este firesc să se cultive unele dintre acestea, fie prin natura proiectelor pe care le-am dezvoltat, fie prin sfaturile și ajutorul de care am beneficiat pe parcursul formării mele din partea unora dintre ierarhi. Preafericitul Daniel reprezintă un model în slujirea pastorală contemporană. În Părintele Patriarh regăsesc îngemănate virtuțile teologice: inteligența credinței și bucuria mărturisirii întruchipate în realismul duhovnicesc atent la semnele vremii. Înalt Preasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, este cel care m-a cunoscut și încurajat încă din perioada formării mele în școala teologică suceveană, iar ulterior alți mulți ierarhi de acum ai Bisericii noastre. Sentimente de prețuire am față de toți ierarhii Sfântului Sinod. Cu toții suntem în același duh al slujirii de Biserică și neam, pentru mântuirea și propășirea poporului nostru dreptmăritor, în firescul vieții în Hristos.

Unde v-ați format duhovnicește? Dar teologic?

După cum am amintit ceva mai devreme, a te forma teologic implică și formarea duhovnicească. Pentru a te forma duhovnicește trebuie să înveți să te cunoști pe tine și pe Dumnezeu, să te rogi neîncetat. Nu întâmplător spunea Evagrie: „Dacă ești teolog, roagă-te; iar dacă te rogi, ești teolog”. Așadar, nu pot disocia perioada formării mele duhovnicești de cea teologică. Recunosc însă că for marea mea duhovnicească a început la Mânăstirile Sihăstria Neamțului și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, iar cea teologică, in stricto sensu, la Seminarul Teologic de la Suceava și la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cluj, unde am avut parte de dascăli deosebiți.

Ați simțit vreodată că vârsta tânără pe care o aveți a reprezentat un neajuns, o piatră de poticnire în lucrarea de păstor și administrator?

La momentul hirotoniei mele întru arhiereu, ierarhii hirotonisitori mi-au rostit cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate tânărului său ucenic Timotei, așezat episcop în metropola Efesului: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale” (I Timotei 4, 12). Eu le-am mulțumit și le mulțumesc că mi-au prețuit tinerețile. Pentru misiunea mea, tinerețea a fost un mare atu, pentru că mi-a permis călătorii lungi și obositoare, slujiri dese în locuri îndepărtate, precum și lucrare misionară până la ore târzii din noapte, fără a simți oboseala. Nu m-am simțit niciodată privit altfel doar pentru că eram tânăr, pentru că responsabilitățile slujirii și misiunii erau aceleași, indiferent de vârstă. Am învățat și încă învăț permanent de la cei care îmi oferă sfat și îndemn. Asta simt că înseamnă tinerețea pentru mine, disponibilitatea de a te adapta și a birui provocările lumii acesteia, fără a te schimonosi în iureșul greutăților pe care le întâmpini.

Ați pus pe picioare, de la zero, o eparhie întinsă aflată într-o zonă cu mai puțini români și cu o populație autohtonă cvasi-descreștinată. Ați trecut peste toate obstacolele. Ce vă doriți acum ca performer al vredniciei sinodale, în mod esențial?

Este foarte adevărat că am pornit această misiune care avea foarte puține parohii, doar în Suedia, iar în Norvegia și Danemarca am înființat parohii și misiuni noi, înmulțindu-le și pe cele din Suedia, cu mult entuziasm și năzuința de a lumina prin slujire sufletele puținilor români împrăștiați pe întinsele tărâmuri scandinave. În slujirea misionară ducem casa cu noi în Biserică și Biserica în casă, prin credința sfântă și prin idealurile sfințeniei pe care le împărtășim în lupta cea bună, cu timp și fără timp. Îmi doresc din tot sufletul ca Dumnezeu să binecuvânteze tot ceea ce eu, cu puțina mea pricepere, dar cu toată râvna am semănat, ceea ce preoții împreună-slujitori și credincioșii râvnitori cultivă, pentru ca atunci când Dumnezeu va cântări roadele, acestea să fie mulțumitoare.

Preasfinția Voastră, vă mulțumim pentru gândurile împărtășite nouă cu atâta gentilețe și vă dorim spor duhovnicesc în toate, spre buna întocmirea a trebuințelor poporului dreptcredincios, oriunde s-ar afla acesta!

Leave a Reply