„Doctoria nădejdii” – Cluj-Napoca (31 martie 2016)

with Niciun comentariu

Joi 31 martie am avut bucuria să ne reîntâlnim cu PS. Macarie Drăgoi – Episcopul românilor din Europa de Nord.
La ora 15:00 Preasfinţitul a participat la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite la Biserica Studenţilor iar apoi la ora 18:00 la Catedrala Mitropolitană, a participat la slujba pavecerniţei mari după care a ţinut o cuvântare cu tema “Doctoria nădejdii”. La ora 20:00, la Amfiteatrul Facultăţii de Chimie şi Inginerie Chimică (Str. Arany Janos, nr. 11) Preasfinţitul a continuat tema de la Catedrală şi s-a întâlnit cu tinerii într-un dialog.

 

 

TRANSCRIPT PARTIAL:

[recomandam insa cu toata caldura vizionarea integrala a conferintei video, pentru ca are mult mai mare putere duhovniceasca cuvantul rostit viu de Parintele Episcop Macarie – n.n.]

[…]

PS Macarie: O mamă îndurerată a venit la un părinte şi i-a spus: “Părinte, mi s-a sinucis copilul și e pierdut pentru totdeauna!”“Nu deznădăjdui, femeie, nu deznădăjdui! Dacă în ultima clipă a strigat către Hristos: Doamne, iartă-mă de acest păcat?“ Nu putem şti, Dumnezeu cunoaşte acest lucru! Sigur, noi ţinem predania Părinţilor Bisericii, canoanele pe care le-am primit de la Părinţi, dar Dumnezeu poate hotărî, El dă verdictul final, nu-l dăm noi. El poate hotărî dacă scoate acest suflet din iad. Noi mergem înainte, nădăjduim la mila şi la iubirea lui Dumnezeu şi ne rugăm atât cât putem pentru sufletele acestea care au deznădăjduit atât de mult şi s-au pierdut luându-și viaţa. Sfântul Ioan din Kronstadt mi se pare că ne-a lăsat o rugăciune pentru sinucigaşi prin care să-I cerem lui Dumnezeu atât cât se poate. Şi sunt situaţii în care, la anumite intervale, ierarhii Bisericii, părinţii duhovniceşti, cu multă rugăciune şi nădejde în mila şi iubirea lui Dumnezeu, dezleagă după o anumită perioadă, după 7 ani, să poată fi pomeniţi și la Liturghie, la altar. Cu nădejde în mila și iubirea lui Dumnezeu. Însă să nu deznădăjduieşti nicio clipă! Nicio clipă să nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu, ci să-I dăruim inima noastră, aşa cum ne spune Domnul Dumnezeu: Fiule, dă-mi inima ta!– aşa ne spune Dumnezeu prin cuvintele lui Solomon. Aşadar, să ne deschidem inima şi să ne dăruim inima noastră lui Dumnezeu şi să strigăm din toată inima noastră către Dumnezeu aşa cum a strigat şi Petru: Doamne, scapă-mă! Doamne, miluieşte-mă! Doamne, scoate-mă la limanul cel neînviforat al mântuirii.

Întrebare: În momentul deznădejdii, ce trebuie să facem atunci, ca să ieşim la liman?

PS Macarie: Să strigăm către Hristos! Doamne, pe cât de disperatconferinta_preasfintitul_macarie_4, deznădăjduit sunt acum… – poate ca trăind iadul deznădejdii n-avem puterea să rostim un cuvânt, dar măcar să ne deschidem inima, să ridicăm ochii spre cer, putem face acest lucru, ochii inimii noastre, spre cer: Doamne Iisuse, ai milă de mine! În anumite momente strigă doar atât: Iisuse, Iisuse!..., fără să mai avem puterea să mai spunem şi celelalte cuvinte ale rugăciunii: miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa.

În fundul prăpastiei, să nu deznădăjduieşti! Deznădejdea poate să fie risipită atunci, punându-ne nădejdea în Dumnezeu şi strigând către El. Însă mai spune Înaltul Bartolomeu că pe piscul muntelui să nu ameţeşti. Şi e mult mai periculos atunci când eşti la înălţime. V-am mai spus, parcă, la o întâlnire, ceea ce ne spunea Părintele Rafail Noica cu acel bărbat care curăţa blocurile zgârie-nori şi i s-a rupt funia şi a căzut, a avut puterea şi a avut posibilitatea, timpul să strige către Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă!” şi tocmai în acele clipe a trecut un trailer cu saltele şi a căzut acolo. A fost salvat de Dumnezeu. Transpunând în plan duhovnicesc aceasta, chiar fiind la înălțime şi căzând, să strigăm: “Doamne, scapă-mă!” cu toată credinţa, cu toată stăruinţa, să strigăm înaintea lui Dumnezeu: “Doamne, ai milă de mine! Miluieşte-mă, Doamne!

Deseori întâlnim, mai ales acum, în Norvegia, unde sunt familii atât de încercate acum, oameni aflaţi la pragul deznădejdii, şi îi încurajăm împreună cu fraţii preoţi, cu oamenii de bine, să nu-şi piardă nădejdea şi să-i ierte pe toţi cei din jur. Ştiţi ce mi-a zis o familie încercată, foarte încercată, care a fost denunţată la Barnevernet, în Norvegia, la Sistemul de Protecţie a Copilului? Mi-au spus: „Părinte episcop, de-abia acum am învăţat iertarea. I-am iertat pe cei care ne-au denunţat şi-i iertăm și pe ceilalţi, care ne chinuiesc, că ne provoacă atâta durere. Abia acum am învăţat iertarea. În schimb, nu ne pierdem nădejdea. Iertăm și mergem înainte cu nădejdea că Dumnezeu ne va scoate la liman.”

PsMacarieParintii5În momentele grele, de încercare, nu putem exprima în cuvinte durerile şi nu putem să găsim cuvintele potrivite pentru a-i încuraja pe cei de lângă noi. Dar, uneori, doar îi strângem la piept, îi îmbrăţişăm şi le arătăm prin aceasta că îi iubim şi că nu sunt singuri, suntem împreună în durerea pe care o experimentează. Şi această durere este dătătoare de nădejde şi mângâiere.Însuşi Dumnezeu trăieşte această durere alături de noi. În suferinţă, Dumnezeu este mult mai îndurerat decât noi. Dar nu El este autorul suferinţei. Îngăduie suferinţa cu multă dragoste faţă de noi, dar şi cu mai multă durere faţă de făptura omului. Însă trebuie să trecem de raţiune, să depăşim acest prag al gândirii raţionale şi să ne dăm toată silinţa să gândim duhovniceşte. Voia noastră să se unească cu voia lui Dumnezeu. 

Poate şi părintele Ciprian să ne spună ceva. Părinte Ciprian, ce ne-aţi putea spune?

Pr. Ciprian Negreanu: Mi-a rămas în minte un cuvânt al părintelui Arsenie Boca pentru un tânăr care se sinucisese la 19 ani şi părinţii au fost peste tot în ţară și nimeni nu le-a dat nicio nădejde, cum că nu se poate face nimic. Şi părintele Arsenie Boca le-a spus: „Mă, mergeţi şi faceţi o căsuţă la un necăjit şi să-l pomenească cât va sta în căsuţa aia şi este nădejde pentru el.” Şi mi s-a părut un gând bun. Bine, oamenii erau destul de avuţi, şi au ridicat cuiva o căsuţă, ca şi cum casa pentru omul necăjit din viaţa aceasta să fie un fel de acoperământ şi pentru cel plecat dincolo, din mila lui Dumnezeu.

Iar legat de momentele de deznădejde, cred că și metaniile și efortul fizic în general te scot din starea asta. De fapt, oamenii apelează la efortul fizic, vor să uite, se apucă, lucrează ceva, fac ceva, îşi adâncesc mintea în ceva ca să uite de motivul deznădejdii lor şi cred că şi citirea Evangheliei și a Vieţilor Sfinţilor.

PS Macarie: Da, sigur că da. Pentru cei angajaţi în viaţa duhovnicească. Dar ceilalţi, care nici rugăciunea Tatăl nostru n-o ştiu, ce fac? „Doamne, miluieşte!” Ce facem cu cei care ne înconjoară în Scandinavia? E perioada aceasta polară, o noapte continuă, şi-i vedem pe oameni deprimaţi, abătuţi, și un simplu zâmbet le spune ceva. Uite, mai poate cineva zâmbi în zilele astea! Sau mai poate transmite, aşa, un mesaj de lumină prin lumina chipului nostru. Dar trebuie să-L purtăm pe Hristos.

Pr. Ciprian NegreanuŞi am mai văzut o ieşire din deznădejde prin a-i ajuta tu pe cei care sunt mai necăjiţi decât tine.

PS Macarie: Da, exact. Sunt şi momente din acestea, le-am primit și eu ca părinte duhovnicesc. Mi-a spus odată cineva: „Eram mai deznădăjduită decât cel de lângă mine, însă l-am încurajat și am primit și eu putere!” De aceea cred că e foarte important, aşa cum ne îndeamnă Sf. Ap. Pavel, să ne purtăm poverile unii altora, întru legătura păcii. Să ne gândim, în primul rând, la cel de lângă noi. Aşa cum s-au gândim sfinţii. Sfinţii nu s-au gândit la ei înşişi, niciodată, au uitat de ei înşişi, însă nu i-a uitat Dumnezeu! S-au gândit întotdeauna la cei de lângă ei, la cei care sufereau mai mult.

Parintele Arsenie Papacioc foto Victor RonceaÎn amvonul catedralei le spuneam în această seară credincioşilor că părintele Arsenie Papacioc a fost întrebat la un moment dat dacă în perioada cât a fost chinuit în temniţă, în perioada comunistă, a deznădăjduit vreo clipă. Şi el, mai întâi de toate, i-a mulţumit interlocutorului că i-a pus această întrebare, oferindu-i posibilitatea să dea mărturie bună, luminoasă. Şi i-a spus: „Nu, frate, niciodată n-am deznădăjduit! Chiar când eram în zarcă, eram plin de nădejde și de bucurie, fiindcă aveam credinţa că sufăr pentru Hristos, încurajându-i pe cei de lângă mine.” Şi, clipă de clipă, aşteptau torţionarii să moară. Şi părintele a supravieţuit şi a ajuns la peste 90 de ani de viaţă. Iar la apusul vieţii sale pământeşti a fost întrebat ce îndemn dă tinerilor şi el a răspuns: „Tinerilor, daţi-mi tinereţea voastră mie, bătrânului Arsenie, dacă voi nu știți ce să faceţi cu ea!” Și mai spunea Părintele: „Dacă tinereţea ar şti şi bătrânețea ar putea…” Deci să nu risipim puterile tinereţii în nelegiuiri, în păcate, în fărădelegi care ne debusolează atât de mult, ne întunecă viaţa, ci să le punem pe toate în slujba lui Hristos și în slujba aproapelui, săvârşind faptele cele bune. Să ne ridicăm în toată vremea şi să nu deznădăjduim. 

Avva Sisoe, în Pateric, şi-a primit ucenicul la spovedanie și acesta a căzut într-un păcat, l-a dezlegat în numele lui Hristos, după o vreme a venit ucenicul şi i-a spus: „Părinte, am căzut. Ce să fac?” „Ridică-te, fiule!” După o vreme, iarăşi: „Ce să fac?” „Ridică-te! și iarăşi, şi iarăşi…”. Şi, la un moment dat, ucenicul a obosit, nu bătrânul. „Da, părinte, dar până când?!”, „Până când vei sta în picioare!”. Până când vei birui! Important este să te ridici. În ceea ce te va afla Domnul, în aceea te va judeca! Important este să te ridici, să nu-ţi pierzi nădejdea în mila lui Dumnezeu.

Mai zicea Sf. Teofan Zăvorâtul că, dacă oceanul are margini, milostivirea lui Dumnezeu este nemărginită. Şi spunea: „Eşti vameş? Poţi ajunge Evanghelist” – asta are legătură cu Sf. Ap. Matei, care a fost vameş. „Eşti hulitor? Poţi ajunge Apostol!” – asemenea lui Petru. „Eşti hoţ? Poţi fura raiul” – asemenea tâlharului de pe cruce, cel de-a dreapta, care era hoţ, era tâlhar, însă într-o clipă, nedeznădăjduind, având nădejde în mila lui Dumnezeu, împărtăşindu-se de iubirea Lui, de lumina Lui, a strigat: “Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta!“. Şi Domnul i-a răspuns: “Adevărat zic ţie, astăzi vei fi cu mine în rai!“ A dobândit raiul, a furat raiul, să-l furăm și noi, în ultima clipă, să nu deznădăjduim. Să nu deznădăjduim!

Întrebare: Părinte, cum putem ajuta pe cineva drag nouă care e cuprins de depresie, deznădejde, şi nu e foarte apropiat de Biserică? El e departe de ţară și nu are în apropiere nici biserică, nici duhovnic.

spovedanie-oana_13PS Macarie: Contează foarte mult să aibă un îndrumător. E important să aibă un preot duhovnic, să se spovedească. Şinu trebuie să psihologizăm Taina Spovedaniei, adică Taina Spovedaniei să devină o descărcare psihologică, ci să fie o frângere a inimii. Tot în Pateric ni se spune că doi fraţi au mers să se spovedească la avva Zinon. Şi, după spovedanie, după ce au primit iertarea, unul dintre ei simţea o adâncă bucurie şi mângâiere. Celălalt a rămas abătut. Şi s-au întrebat: oare de ce? Iar cel abătut a zis: “Eu mi-am spovedit păcatele, însă doar atât am zis: Doamne, iartă-mă de păcatele acestea“. Iar celălalt, care a simţit o adâncă mângâiere şi bucurie, a zis: “Eu am udat cu lacrimile mele picioarele bătrânului, spovedindu-mi păcatele înaintea lui Hristos“. Deci părerea de rău se face adânc, nu la modul acesta formal, doar trecem pe bileţel păcatele și I le mărturisim lui Hristos formal. Ci cu toată frângerea inimii noastre trebuie să ne mărturisim. Cu toată inima noastră să strigăm înaintea lui Hristos, să cerem ajutorul lui Hristos. Şi de la El se coboară toată mângâierea. Și important este să nu ne lăsăm copleşiţi. Să fim întotdeauna încurajaţi, să mergem înainte!

Socrate filosoful, călătorind, fiind pe o stradă din Atena, şi-a văzut unul dintre discipoli ieşind din casa unei desfrânate. Şi discipolul s-a ruşinat, s-a ascuns de maestru, dar filosoful l-a chemat, încurajându-l: spovedanie preotTinere, nu te descuraja și nu te ruşina; important este că nu ai rămas în casa acelei desfrânate! Important este că ai ieşit de acolo.”Aşa şi noi, să nu ne descurajăm niciodată! Ci să ne ridicăm din toate păcatele noastre şi cu toată frângerea inimii noastre să ne recunoaştem păcatele, fiindcă antidotul deznădejdii este întotdeauna pocăinţa, nădejdea în mila lui Dumnezeu. Plângându-ne toate păcatele și mărturisindu-le sincer, ne ridicăm în toată vremea, împărtăşindu-ne din lumina iertării.

Vă spuneam şi spun deseori tinerilor și credincioșilor că în această lume din ce în ce mai desacralizată, secularizată, nu conştientizăm păcatul îndeajuns. Şi, neavând conştiinţa păcatului, nu avem acest dor de a primi iertare, de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Şi în perioada în care mi-am început slujirea preoţească, scriam multe pomelnice şi la final adăugam: „pentru sănătate, pentru spor…” şi câteva bătrâne mai credincioase mi-au spus: “Nu! Mai întâi să puneţi pentru iertare de păcate“. Şi doar atât, să ne fie iertate păcatele că, dacă ne sunt iertate păcatele, dobândim toată pacea şi bucuria. Dobândim tot ceea ce ne este de folos în această lume şi avem nădejdea mântuirii noastre. Mai întâi să ne fie iertate păcatele.

Iar rugăciunile populare ale bătrânilor și ale bunicii mele, care nu ştia carte, la final, după ce spunea Îngeraşul, spunea bătrâna mea bunică – şi am învăţat şi eu și deseori spun aşa:„Doamne, iartă păcatele mele și ale mamei şi ale tatei şi ale moşilor și strămoşilor, până la a şaptea viţă şi sămânţă. Doamne, iartă păcatele mele, toate pe care le-am făcut de la Sfântul Botez până acum.” Ce frumos, se cerea iertarea păcatelor şi înaintaşilor, după cuvintele Scripturii că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Să ne fie iertate tuturor păcatele, ca să dobândim pacea şi bucuria deplină întru Mântuitorul Iisus Hristos.

Întrebare:– Fratele meu s-a sinucis la 22 de ani, aruncându-se de pe un bloc. Eu și familia mea ne simţim responsabili deoarece îl ştiam depresiv, dar el refuza spitalul și medicamentele.

PS Macarie: Eu cred că aţi făcut pentru el tot ce aţi putut. Este o mare durere pe care o purtăm în sufletul nostru şi ne rugăm că Domnul Dumnezeu să-şi pună mila spre dânsul şi spre dumneavoastră, să vă dea mântuire şi putere să mergeţi mai departe.Iată ce soluţie a găsit părintele Arsenie pentru acea familie îndurerată: să construiască o casă cu nădejdea mântuirii acestui suflet. Şi noi să oferim milostenie, cât putem. Nu neapărat ceva din punct de vedere material, că nu avem de multe ori, dar sufletește ne putem da inima noastră pentru ajutorarea celor întristaţi, celor deznădăjduiţi. Gândiţi-vă la cei deznădăjduiţi și faceţi mai mult pentru aceştia. Și sunt atâţia oameni care caută ajutorul, mai ales copilaşii orfani. Deseori când spovedim credincioşii îi îndemnăm să facă fapte de milostenie şi ne răspund în Scandinavia: <Păi aici nu sunt săraci!<Dar sunt acasă, în România!> De aceea, am deschis mai multe conturi pentru ajutorarea celor săraci de aici, din România, și mai ales pentru ajutorarea copiilor orfani și le oferim posibilitatea să pună un bănuţ acolo, în contul respectiv şi noi pe aceşti bani îi folosim responsabil, cu ajutorul preoţilor care păstoresc în familii foarte sărace de aici, din ţară, unde sunt copii foarte săraci.

ertyLe-am spus credincioşilor de la amvon în această seară despre un copilaş din satul meu pe care l-am întâlnit înainte de a începe postul. Am fost în misiune acasă şi le-am oferit dulciuri copilaşilor din sat, am adunat câţi am putut eu într-o după-amiază, s-au închinat la icoana Maicii Domnului Alăptătoarea la casa mea părintească şi le-am oferit dulciuri, era lăsatul secului, trebuia să le ofer ceva. Ei consumă mai puţine dulciuri în post şi ţin seama de ce-i de dulce şi ce-i de post. Mai sunt bomboanele astea mentolate şi le consumă în post, dar încearcă să mănânce mai puţine. E o înfrânare pentru ei, deprind postul încă de acum. Deci ne-am închinat la icoana Alăptătoarea şi le-am oferit dulciuri cu toată bucuria şi ce am mai putut eu să le ofer. Și, printre altele, i-am întrebat cum vor ţine postul. I-am întrebat dacă vor fi ascultători de părinţi, vor avea grijă să asculte de ei, să se roage mai mult, să meargă la slujbele Bisericii nu doar duminica, ci și peste săptămână, mi-au spus că da, nu prea au ce să facă ei, dar mi-au spus că vor fi ascultători de părinţi. Iar un copilaş între ei mi-a spus: „Da, dar eu n-am părinţi!” Cu voce îndurerată mi-a spus: „Părinte episcop, n-am părinţi! Părinte, eu n-am părinţi!” Şi mi s-a frânt inima de durere şi mi-am dat seama că e un copilaş orfan căruia îi trăiesc doar bunicii, o familie foarte săracă, de etnie romă. Şi i-am dat în grija unei familii binecredincioase şi l-am ajutat să-şi găsească părinţi. Şi mi-a spus că nu e botezat. Bunicii lui s-au stabilit de curând în comunitatea noastră, în satul nostru, şi am căutat să-l botez. Şi am reuşit să-l botezăm ieri, împreună cu părintele paroh, și s-au oferit să-l însoţească trei mame. Nu doar mama care l-a adoptat, ci şi alte două bune credincioase şi le-am îndemnat să nu se oprească numai la botez, adică să nu-l însoţească doar în Taina Botezului şi apoi să-l uite, să fie indiferente. Ci să aibă grijă în continuare, pentru că au devenit mamele lui. Iată ce privilegiu, să ai de acum înainte trei mame, de când ai renăscut prin Taina Botezului din pântecele maicii Bisericii, te-ai născut din nou. Am luat de la mănăstirea din apropiere, Dobric, o cristelniţă de dimensiuni mari, şi l-am cufundat întreit. Şi chiar a simţit că s-a născut din nou copilul acela. A urmat toate catehezele prebaptismale, au ajutat şi părintele şi credincioşii din sat şi copilaşii, mai ales un copilaş foarte credincios din vecini, care întotdeauna venea la biserică. Şi el, iată, nu este singur! Cei care sunt însinguraţi trebuie încurajaţi şi să le dovedim că nu sunt singuri. Nu sunt singuri! Sunt cu Hristos şi sunt cu noi! Dacă propria lor familie i-a abandonat, noi îi ţinem aproape. Cu iubirea lui Hristos, împărtăşindu-le iubirea lui Hristos. Și împărtăşindu-ne deplin şi noi și mai bogat din iubirea lui Hristos. Fiindcă prin cei însinguraţi, prin cei amărâţi, prin cei care suferă, Îl întâlnim întotdeauna pe Hristos și apoi desigur că Îl reîntâlnim deplin, împărtăşindu-ne cu El din Potirul euharistic. Dar mai întâi Îl întâlnim pe Hristos prin cei de lângă noi.

Vă aduceţi aminte, probabil, de acea întâmplare când o femeie binecredincioasă a vrut să-L întâlnească pe Hristos aievea şi Hristos i-a zis: <Mâine voi fi în casa ta.> Și ea şi-a curăţat casa, s-a pregătit, a făcut bucate, a aşternut masa. Şi de mai multe ori au bătut la uşa ei nişte sărmani, copii orfani, apoi un sărac, apoi un neputincios, şi ea s-a scuzat că aşteaptă un oaspete foarte important. Şi s-a înserat, s-a sfârşit ziua, şi ea, deznădăjduită, a căzut în faţa icoanei: <Doamne, cum de nu ai poftit în casa mea?!><De trei ori ţi-am bătut la uşă şi nu mi-ai deschis. Ţi-am bătut la uşa casei și la uşa inimii prin cei de lângă tine, prin cei săraci, prin cei neputincioşi, prin cei bolnavi, prin cei însinguraţi, cu care Eu Mă identific întotdeauna. Şi nu M-ai primit!>

Deci putem face mult bine. Și mă bucur că toate comunităţile de tineri sunt atât de implicate în a-i sluji pe cei aflaţi în suferinţă şi în căutarea de sine. Mă uitam pe site-ul ASCOR zilele trecute şi atât de impresionat am fost de vizitele pe care le fac tinerii în orfelinate, în azile, în spitale, în centrele acestea de îngrijiri paliative – avem un centru din acesta la Cluj, ctitorit pe părintele episcop Vasile şi preluat de preasfinţitul Andrei cu multă dragoste și multă grijă părintească. phoca_thumb_l_DSC_1429Ce şansă avem să putem fi cu cei aflaţi în suferinţă! Eu personal, cei de lângă mine, în Scandinavia, încercăm să mergem şi noi în institutele de geriatrie, cât putem, să-i colindăm pe bătrâni, să le împărtăşim un zâmbet, o încurajare, atât cât putem. Dar câtă bucurie simţim acasă când îi putem vizita pe cei care cred în Hristos! Pe cei care ne primesc cu atâta lumină şi bucurie! De fiecare dată când ajung în sat îmi fac timp să-i vizitez și pe bătrânii satului, pe cei aflaţi în suferinţă, pe cei ţintuiţi la pat. Aseară am slujit Liturghia Darurilor într-un cătun din Munţii Ţibleş. M-a invitat preotul cu multă dragoste și i-am răspuns invitaţiei. Şi preotul mi-a zis: „Preasfinţite, ştiu că mergeţi în comunităţile mari, frumoase, dar haideţi și la noi, cei care suntem uitaţi!” “Cum să nu vin?! Cu toată dragostea, cu toată bucuria! Vă mulţumesc că îmi daţi această şansă”. Și am slujit Liturghia în această seară pe la 7 de-abia şi am rămas impresionat că, până la 12 noaptea, n-au mâncat şi n-au băut nimic bătrâni și copii, copilaşi de 7-8 ani. Au ajunat și s-au spovedit şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Am ajuns târziu pentru că pe durata zilei am mai vizitat alte persoane foarte bolnave, printre care şi o profesoară bolnavă de cancer cu doi copilaşi, şi ei bolnăviori, şi am ajuns târziu, însă m-am bucurat că am ajuns și la patul unei femei aflate în suferinţă, care de o săptămână nu mai consuma nimic, nici apă, nu mai cunoştea pe nimeni, şi i-am citit Dezlegările mari şi rugăciunile pentru dezlegarea sufletului. Şi nimic nu e întâmplător, totul e proniator. Cu câteva luni în urmă am vizitat acest cătun şi am vizitat câteva familii cu oameni foarte bolnavi, undeva într-o zonă mai îndepărtată, izolată, şi am ajuns cu greu la ei. Și femeia asta a locuit în sat, chiar lângă casa parohială, trebuia s-o vizitez la final. Am ajuns prea târziu și erau retraşi, n-am mai putut să intru în casa lor. M-am rugat, i-am pomenit, am pomenit-o şi pe cea bătrână, şi acum, revenind, iată că Dumnezeu mi-a dat şansa s-o pot vizita, fiind în ultima parte a vieţii sale pământeşti. Au venit și fetele de la distanţă să-i fie aproape și s-o însoţească la plecarea ei din această viaţă. Este împăcată cu Dumnezeu, cu semenii ei, însă am avut această bucurie să aduc alinare și în această casă. Nu doar unei femei muribunde, ci şi celor care o înconjurau, pe care i-am încurajat și am încercat şi eu, cu fratele preot de acolo și cu ceilalţi credincioşi, care ne-au fost aproape, să împărtăşim lumină şi bucuria lui Hristos. Asta am vrut să facem în toată vremea: să împărtăşim lumina şi bucuria lui Hristos. Mai puţin prin cuvinte şi mai mult prin faptele noastre.

Întrebare: De unde să înceapă un tânăr care vrea să se apropie de Dumnezeu? Slujbele par lungi, drumul spre Dumnezeu e sinuos, dar simt o chemare permanentă spre ceva.

PS-Episcop-Macarie-Dragoi-CPS Macarie: Da, deocamdată par slujbele lungi. După ce vă apropiaţi deplin de Hristos, după ce-L primiţi deplin pe Hristos în dumneavoastră, o să vi se pară fiecare slujbă veşnicia ascunsă într-o clipă. Părintele Patriarh Daniel deseori spune că nu Einstein a descoperit relativitatea timpului, ci noi, ortodocşii, în slujbele noastre ???? Timpul se dilată, se deschis porţile Împărăţiei.

Cred că omeneşte trebuie să vedem alternativa, dar de la inimă la inimă, de la suflet la suflet. Nu putem pune un diagnostic, aşa, general, ci unul personal. Punem diagnosticul şi căutăm vindecarea. Dar împreună. Iată, vă îndemn să-l căutaţi pe părintele Ciprian. Eu sunt aşa, un peregrin în toată vremea, împreună cu Hristos, niciodată fără de Hristos, şi e mai greu cu mine, şi mi-e milă de credincioşii care doresc să mă aibă mai aproape, și în Scandinavia şi aici, şi mai spun: <Preasfinţite, deseori vă judec; dar de ce vă judec? Că aş dori să fiţi tot timpul aici, cu noi! Dar, până la urmă, înţelegem că trebuie să fiţi pretutindeni, şi în Scandinavia, şi în ţară.>

Am fost la Moldoviţa de Buna Vestire. Am slujit acolo pe un ger năprasnic, care a fost biruit, încălzit de dogoarea rugăciunii noastre. Nu numai a mea, ci a celor care m-au înconjurat şi a copilaşilor, care au venit în portul străvechi bucovinean. Am ajuns apoi la un azil în apropiere de Fălticeni, unde majoritatea bătrânilor de acolo, din această instituţie oblăduită de Biserică, sunt ţintuiţi la patul suferinţei, sunt paralizaţi. Majoritatea. Şi duminică, citindu-se pericopa evanghelică a vindecării slăbănogului, paraliticului din Capernaum, vizitându-i pe aceşti bolnavi, încurajându-i, împărtăşindu-le harul lui Hristos, alinându-i Hristos prin noi, prin lucrarea noastră, a mea şi a celor are m-au înconjurat, am înţeles, poate, și mai bine, şi înţelegem întotdeauna mai bine taina suferinţei când suntem cu cei care suferă în Hristos. Hristos întotdeauna suferă cu cel care suferă şi Se bucură cu cei care se bucură. Şi noi trebuie să facem aceasta. Apoi am trecut pe la comunităţile de tineri şi am fost pe la Sibiu, pe unde am reuşit. Niciodată nu e destul, totdeauna rămâne loc de mai bine, totdeauna sunt nemulțumit când plec dintr-o comunitate că n-am reuşit să-i vizitez pe toţi, să-i încurajez pe toţi, să împărtăşesc tuturor bucuria şi lumina lui Hristos. Acum sunt cu dumneavoastră, pe urmă la Bucureşti, la Ploieşti, şi pe urmă trebuie să trec în comunităţile din Scandinavia. De fiecare dată, în prag de Înviere, trec prin fiecare comunitate, în fiecare zi, seara. Fie că atunci reuşesc oamenii să ajungă la biserică, majoritatea fiind tineri, cu locuri de muncă. În fiecare seară, împreună cu fraţii preoţi şi diaconi, slujesc Liturghia Darurilor, iar sâmbăta şi duminica dimineaţa Liturghiile cu epicleză – sâmbătă Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, iar duminică Liturghia Sf. Vasile cel Mare. Deci din comunitate în comunitate. Și fac încă atât de puţin! Am putea face și mai mult. Dar nu putem numai noi, slujitorii, ci și dumneavoastră trebuie să ne sprijiniți şi să ne ajutaţi. De aceea trebuie să vă implicaţi cât mai mult posibil în aceste lucrări slujitoare, în aceste lucrări minunate în a-i ajuta pe cei de lângă noi, sufleteşte, în rugăciune, dar şi prin faptele noastre cele bune, prin tot ceea ce putem face ca să-i ajutăm. Pe cei care sunt mai discreţi, care suferă discret, în taină, şi-i cunoaştem, dar şi pe cei care au atâta nevoie de ajutorul nostru, de sprijinul nostru, de mângâierea pe care o putem aduce.

Întrebare: Cum să-mi recapăt nădejdea dacă am pierdut-o din cauza aspectului fizic?

PS Macarie: De ce să fie nemulţumit de aspectul fizic? Purtând chipul lui Dumnezeu n-are de ce să fie nemulţumit! Vedeţi, mergeţi la părintele Ciprian, numai într-o relaţie personală, de la inimă la inimă, se poate vindeca această boală. Veţi găsi o soluţie la toate aceste nemulţumiri pe care le aveţi, veţi găsi antidot, cu siguranţă, sub oblăduirea părintelui Ciprian. El vă poate ajuta cunoscându-i pe toţi; aşa îi cunosc și eu în comunitate. Sunt abordat și mă gândesc: la cine să apelez? Apelez la Felix, care merge la deţinuţi, merge mai des decât mine. Şi le spun: <Vă încredinţez rugăciunilor părintelui cutare!>, mai trimitem câte o Biblie în greacă, în engleză, în franceză, în ce e nevoie. El ştie mai multe limbi străine şi-i vizitează de câteva ori pe săptămână. Am obţinut un permis pentru el și merge la deţinuţi mai mult decât mergem noi. Şi-i încurajează pe oamenii aceştia. Şi atâtea roade dobândeşte în misiunea lui! Dar face totul cu binecuvântare, de fiecare dată ia binecuvântare, ceea ce este un lucru extraordinar.phoca_thumb_l_DSC_3674Mă gândesc la un alt creştin din comunitatea respectivă, care-l poate ajuta mai mult pe cel care este în necaz sau supărat. Și găsim soluţii cu frăţiile voastre, pentru că nu putem de unii singuri. Numai împreună putem, numai împreună, luptându-ne împreună şi găsind soluţii împreună.

Întrebare: Ce faci când eşti chinuit de o mare slăbiciune, și anume de faptul că mereu greşeşti, mai ales la serviciu, și îți pui încrederea în tine şi, de fapt, crezi că nu eşti bun de nimic?

PS Macarie: Să-ţi ridici ochii spre ceruri: <Doamne, pe cât sunt de deznădăjduit acum, pe atât de întărit să fiu de astăzi înainte!>

Eu cred că e multă necredinţă în situaţiile acestea de deznădejde. Nu trebuie să ne lăsăm doborâţi. Trebuie să ne luptăm cu gândurile care ne năvălesc, strigând către Hristos şi gândindu-ne că ne putem îndrepta. De pildă, sunt părinţi duhovniceşti care dau canon – l-am dat şi eu de câteva ori şi a fost chiar foarte folositor – de a-şi nota în fiecare zi zece lucruri care l-au bucurat. Zece lucruri de care trebuie să se bucure şi să nu deznădăjduiască. Dar zilnic să-şi noteze acele lucruri. V-aţi gândit la acest lucru? Aţi dat canonul ăsta?

Pr. Ciprian: Da, le-am spus că găsească în fiecare zi cinci sau zece motive de mulţumire.

PS Macarie: Da, zece motive de mulţumire. Dar să şi le scrie în agendă. Zilnic. <M-am bucurat astăzi pentru aceasta…, pentru aceasta…> Sigur că vor fi mult mai multe. Dar cel puţin zece. Numai pentru faptul că ne ridicăm la viaţă în fiecare dimineaţă si ne bucurăm de ziua care începe. Deci asta este o mare binecuvântare, gândindu-ne la alţii, care suferă cumplit. La copilaşi care suferă cumplit. Aseară am primit un sms şi l-am pomenit și la Liturghia Darurilor şi apoi la slujba de noapte și dimineaţa şi acum la Liturghie pe un copilaş care a fost operat astăzi. Şi sunt atâţia copilaşi aşa, vă daţi seama ce durere în aceste familii? Aceste familii sunt în pragul deznădejdii! Şi trebuie încurajate. Şi e o misiune extraordinară a preoţilor din spitale, o misiune extraordinară. Vă daţi seama cât de dureros este pentru mine și pentru fraţii preoţi să vină oameni din Scandinavia şi să spună: <Eu nu cred în nimic. N-am nici un reper în viaţa aceasta. Nu doresc să mă împărtăşesc din binecuvântarea Dumnezeului pe Care mi-L înfăţişezi. Nu doresc acest lucru.> Şi totuşi, nu ne pierdem nădejdea pentru aceştia. Nădăjduim că Dumnezeu Îşi va pune mila spre ei. Se va găsi o soluţie, vor ajunge cumva la liman. Aşa cum la maslurile pe care le săvârșim în spitale mai vin şî câţiva suedezi care simt, aşa, o ambianţă plăcută în slujbe…

[…]

ps-episcop-macarie-la-penitenciar

***

Doxologia:

Rugăciunea cea mai simplă te salvează
atunci când simți că ești pierdut

Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea.

Asta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi. Este important să avem această armă care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenţii, fără sfinţenie, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simți că nu ești singur, prin care simți că te însoțește în boală, că-ți întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, pp. 37-38)

phocathumblhirotoni343

Leave a Reply