Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Şedinţă solemnă cu participarea Întâistătătorilor şi delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, Moscova, 2 decembrie 2017

with Niciun comentariu

COMUNICAT DE PRESA

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Şedinţă solemnă cu participarea Întâistătătorilor şi delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, Moscova, 2 decembrie 2017:

 

Comuniune fraternă şi coresponsabilitate misionară

 

Ne aflăm astăzi la Moscova pentru a marca împreună împlinirea a 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă (1917-2017).

Instituţia patriarhatului în Biserică îşi are obârşia în primul mileniu creştin, când episcopii unor oraşe importante ale imperiului creştin au primit titlul de patriarh. Acest titlu amintea de patriarhii biblici, Avraam, Isaac şi Iacov, părinţii şi conducătorii spirituali şi politici ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise (cf. Ieşire 3, 15).

În Biserica Ortodoxă, titlul de patriarh şi de patriarhat a fost introdus printr-o decizie luată de Sinodul al 4-lea ecumenic de la Calcedon, în anul 451. După această dată, constituțiile sau novelele imperiale foloseau titlul de patriarhat sau patriarhie pentru scaunele episcopale din oraşele: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim[1]. În tradiția canonică a Bisericii, termenul de patriarh a fost folosit pentru prima dată în textul sfintelor canoane 2, 7 şi 37 ale Sinodului Trulan (691-692)[2].

În Biserica Ortodoxă Rusă, instituția patriarhatului începe în anul 1589, când Patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea vine la Moscova şi întronizează pe Mitropolitul Iov ca Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii. Însă, în anul 1721, patriarhatul rus a fost desființat de ţarul Petru cel Mare (1672-1725), iar Biserica Ortodoxă Rusă a fost condusă de un sinod format din 12 membri (ierarhi şi preoți) numiți de ţar. Începând cu anul următor, 1722, un înalt procuror (oberprocuror) laic a fost desemnat ca reprezentant al ţarului în sinod. Această formă nouă de conducere a Bisericii Ortodoxe Ruse era contrară tradiției canonice ortodoxe, ţarul fiind de fapt conducătorul Bisericii timp de aproape 200 de ani (1721-1917). Patriarhatul şi demnitatea de patriarh ca președinte al Sinodului au fost restabilite abia în anul 1917, când la Moscova, în data de 28 octombrie 1917, un mare Sobor local al Bisericii Ortodoxe Ruse (564 de participanţi: ierarhi, preoţi şi mireni) a restabilit instituția patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă, iar, în data de 5 noiembrie 1917, Mitropolitul Tihon a fost ales Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii.

Slujirea Patriarhului Tihon al Moscovei şi al întregii Rusii a început într-o perioadă foarte grea din viaţa poporului rus: Rusia era implicată în Primul Război Mondial, după ce declarase război Germaniei, iar în plan intern, după abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, ţara era condusă de un Guvern provizoriu până când au izbucnit insurecţia bolşevică şi războiul civil. Demnitatea şi responsabilitatea Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii aveau să fie marcate de multă suferință din cauza prigonirii Bisericii de către regimul bolşevic. Anii care au urmat restabilirii patriarhatului au fost ani de grele încercări pentru întreaga Biserică Ortodoxă Rusă: mii de clerici şi monahi au fost omorâţi, iar mii de biserici au fost închise sau demolate, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. După terminarea acestui război, a început persecuția împotriva Bisericii şi în alte țări din Europa Centrală şi Răsăriteană în care s-a instaurat regimul comunist ateu. Cei care au murit atunci pentru credinţă trebuie comemorați cu evlavie şi respect.

De aceea, anul acesta, 2017, reprezintă şi pentru Patriarhia Română un moment de comemorare şi recunoştinţă pentru toţi cei care au suferit mărturisind credinţa în timpul regimului comunist ateu în România. Astfel, comemorăm pe Patriarhul Justinian Marina, un înţelept şi harnic păstor al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1948-1977, la împlinirea a 40 de ani de la trecerea sa la Domnul, precum şi pe toţi apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. Cunoscând multiplele suferinţe ale Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul comunismului, Patriarhul Justinian a reuşit să evite o confruntare directă cu regimul comunist din România şi să atenueze ostilitatea acestuia faţă de Biserică. Totuşi, o mulţime de preoţi au pătimit în închisori şi o mulţime de monahi şi monahii au fost excluşi din mănăstiri.

Experiența tragică prin care au trecut popoarele creştin-ortodoxe din Răsăritul Europei în secolul 20 a însemnat o încercare grea pentru toţi cei care au mărturisit credinţa ortodoxă cu preţul vieţii lor. Din acest motiv, în ziua de 27 octombrie 2017, la Catedrala Patriarhală din București, sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii, reprezentanții Bisericilor Ortodoxe surori din ţările Europei răsăritene care au suferit în timpul comunismului au comemorat pe toți mărturisitorii şi apărătorii Ortodoxiei în timpul persecuției comuniste. A fost un act liturgic de comuniune fraternă şi de mare solemnitate, urmat, în ziua de 28 octombrie 2017, de o serie de mărturii emoţionante privind viaţa Bisericilor Ortodoxe surori în timpul prigoanei comuniste.

Acum, la acest moment aniversar de la Moscova, şi anume centenarul restabilirii Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Ruse, la care participă reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori, ne aflăm într-o situație diferită de perioada persecuției comuniste, o perioadă de libertate privind mărturisirea credinţei, dar şi de mare responsabilitate pastorală în faţa noilor probleme ale societăţii contemporane. Cu prilejul acestui moment solemn, felicităm pe Preafericitul Părinte Patriarh Kiril al Moscovei şi al Întregii Rusii, pe toţi ierarhii, clerul, monahii, monahiile şi pe toţi credincioşii mireni ai Bisericii Ortodoxe Ruse pentru multele eforturi de reînnoire a vieţii bisericeşti şi pentru prezența activă a Bisericii în viaţa societăţii ruse, după aproape un secol de suferințe cauzate de persecuția împotriva religiei în general şi împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse în special.

Totodată, în lumea de astăzi, marcată de un proces de secularizare rapidă, dar şi de pluralism religios tot mai accentuat din cauza fenomenului imigrației, sunt prioritate: păstrarea unității de credinţă a Ortodoxiei, cultivarea solidarității cu cei aflați în suferință şi cooperarea misionară practică.

Deşi în timpul persecuției comuniste, libertatea de manifestare socială a credinţei era foarte limitată, totuşi mulţi clerici şi mireni au cultivat discret libertatea interioară sau spirituală a rugăciunii întru răbdare şi speranţă, adică libertatea iubirii răstignite şi smerite care pregătea biruinţa învierii, a înnoirii vieţii Bisericii. Astăzi, când avem libertate socială mai multă, trebuie să o folosim ca să iubim mai mult pe Dumnezeu şi să sporim lucrarea misionară şi filantropică a Bisericii în societate.

 

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Cf. N. LOSSKY, art. „Patriarcat”, în Dictionnaire critique de théologie, 3ème édition, PUF, Paris, 2007, p. 1044.

[2] Cf. L. STAN, „Importanţa canonico-juridică a Sinodului al IV-lea ecumenic”, în Ortodoxia 3 (1951), p. 446. A se vedea şi: M. CLÉMENT, „L’apparition du patriarcat dans l’Église (IVe-Ve siècles)”, în Proche-Orient Chrétien 16 (1966), pp. 162-173.

Leave a Reply