Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord,

with Niciun comentariu

Rostit cu ocazia hirotoniei întru arhiereu a Cuviosului Părinte Arhimandrit Macarie Drăgoi,

Episcopul ales al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, 

Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, 

Vinerea Luminată, 2 mai 2008

 

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Stimați reprezentanți ai Autorităților centrale și locale și

Iubiți credincioși

 

1. Aș dori înainte de toate să mulțumesc Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru binecuvântarea pe care ne-a dat-o de a săvârși hirotonia Preasfințitului Episcop Macarie aici în Catedrala din Cluj. Să mulțumesc, de asemenea, Înaltpreasfințitului Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului pentru că a acceptat cu bucurie ca acest eveniment să se desfășoare în Catedrala Înaltpreasfinției Sale și sub protia Înaltpreasfinției Sale.

Atât Preafericirea Sa, cât și Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu au venit întru întâmpinarea dorinței Părintelui Macarie de a fi hirotonit aici, la Cluj, unde și-a făcut studiile teologice și unde s-a format duhovnicește chiar pe lângă Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu.

Îndrumările și povețele pe care Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu le-a dat, astăzi, Preasfințitului Macarie sunt ca un Testament pentru Preasfinția Sa, dar și pentru noi ceilalți: ierarhi, preoți și credincioși prezenți aici, pentru că toți suntem pe parcursul vieții întregi la Școala lui Hristos. Toți avem nevoie neîncetat de învățătură și toți trebuie să ne silim să trăim potrivit învățăturii pe care o primim.

2.  La Școala lui Hristos, care este Biserica, primul învățător este episcopul. E adevărat că Mântuitorul a spus ucenicilor săi: „voi însă să nu vă numiți învățători, căci unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Matei 23, 8). Aceasta înseamnă că noi nu suntem învățători decât în Hristos, deci în măsura în care ne identificăm cu El și vorbim ca și El „cuvânt cu putere multă” (Marcu 1, 22). Cuvintele noastre trebuie să fie o prelungire a cuvintelor lui Hristos, încărcate de putere duhovnicească. Iar această putere n-o avem decât pe măsura în care ne facem una cu Hristos în smerenie, în dragoste, în rugăciune, în post și nevoință. Noi trebuie să transmitem oamenilor pe Dumnezeul cel viu din inima noastră și nu doar adevăruri despre Dumnezeu pe care ni le-am însușit din cărți sau chiar din Sfânta Scriptură, redusă însă la litera ei. Căci „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3, 6). De ce credincioșii aleargă spre marii duhovnici, care le vorbesc simplu, însă cu căldură sufletească, cu Duh, deci cu putere de convingere și nu spre doctorii în teologie? Printre multele ispite care ne încearcă pe noi creștinii de astăzi este și aceasta a reducerii credinței la doctrină, la cunoștințe despre Dumnezeu care pot fi transformate ușor într-un fel de ideologie religioasă. În această privință, Sfântul Apostol Pavel spune că oamenii din urmă vor avea doar înfățișarea adevăratei credințe, căreia însă îi vor tăgădui puterea (cf. II Timotei 3, 5). După cuvântul aceluiași apostol, propovăduirea noastră nu trebuie să stea în cuvinte care vin din înțelepciunea omenească, ci în dovada Duhului și a puterii. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (cf. I Corinteni 2, 2; 4, 20).

3. Episcopul este, de asemenea, primul slujitor în Eparhia sa. Deși slujirea episcopală nu se reduce la oficierea Sfintelor Taine și la organizarea slujirii liturgice în eparhia sa, mai cu seamă într-o eparhie nouă, prin excelență misionară, ca aceea a Europei de Nord, totuși trebuie să subliniem că orice slujire, orice diaconie în duh creștin începe de la Sfântul Altar, deci cu slujirea liturgică, cu rugăciunea în biserică, prelungită cu rugăciunea de acasă. Numai rugăciunea dă calitate vieții și lucrării noastre. Fără dimensiunea spirituală proprie omului, cultivată neîncetat prin rugăciune, viața și lucrul nostru se vor dovedi „alergare după vânt”, „deșertăciunea deșertăciunilor”(Eclesiast 1, 2). De aceea, Biserica Ortodoxă dă prioritate absolută slujirii liturgice, rugăciunii obștești, comunitare și rugăciunii personale. Iar episcopul – și în lipsa lui preotul – este cel care adună poporul lui Dumnezeu la rugăciune, cel care însuflețește rugăciunea lui.

Aici trebuie să deplângem felul în care în multe din parohiile noastre, fie din Țară, fie din Diaspora, se slujește fără duh și fără participarea efectivă a credincioșilor la cântare, iar la Sfânta Liturghie, fără împărtășirea cu Sfintele Taine. O parohie este vie, numai în măsura în care credincioșii se simt implicați în slujirea liturgică, se spovedesc și se împărtășesc regulat cu Sfintele Taine. Este, deci, misiunea noastră a episcopilor și a preoților de a-i atrage pe credincioși la biserică printr-o slujire frumoasă, cu duh de rugăciune, conștientizându-i de rolul de coliturghisitori activi pe care-l au în Biserică și nu de participanți pasivi, ca să nu spun de spectatori.

Noi ne confruntăm, mai cu seamă în Apus, și cu tentația de a scurta slujbele, justificându-ne cu faptul că oamenii nu mai au timpul și nici răbdarea de a participa la o Liturghie de două ore. Ceea ce cred că este o mare înșelăciune. Pentru că acolo unde se slujește și se cântă frumos, unde credincioșii se împărtășesc de fiecare dată, cu pregătirea necesară, acolo timpul nu mai există și distanțele până la biserică nu mai contează pentru că se dezvoltă în noi conștiința jertfelniciei. De ce caută credincioșii noștri, până și cei din Diaspora, slujbele de noapte, care cer un efort deosebit? De ce mulți sunt capabil să țină posturile cu strictețe? (Mulți pe care-i cunosc eu ajunează, de exemplu, vinerea până seara). Pentru că Ortodoxia este prin excelență ascetică, iar în momentul în care renunță la ascetismul ei de dragul lumii, se va confunda cu lumea.

Biserica, deci credincioșii ei, trebuie să fie, mereu în opoziție cu stăpânitorul acestei lumi, adică cu duhul materialismului, al consumismului, al comodității și căutării cu orice preț a plăcerii care exercită asupra noastră o adevărată dictatură. O dictatură fără dictator! Or, aceasta nu poate fi biruită decât prin înfrânare, prin asceză. „Dă sângele și vei primi Duhul”, spune un adagiu al Părinților ascetici. Când vom primi cu adevărat Duhul lui Dumnezeu, pentru că ne ostenim mult în cele duhovnicești, atunci nimic nu ni se va mai părea greu. Atunci Altarul Bisericii va deveni una cu altarul fratelui, al semenului nostru; Liturghia din biserică se va continua în modul cel mai firesc cu liturghia de acasă, de la serviciu și de peste tot unde întâlnim oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Astfel, Liturghia noastră, adică slujirea noastră va fi o slujire integrală și de toată vremea și nu una fragmentară, limitată la slujba din biserică.

4. Din slujirea sacramentală a episcopului decurge și calitatea sa de conducător, de povățuitor sau de Părinte duhovnicesc al preoților și credincioșilor din Eparhia sa care formează Biserica locală, avându-l în frunte pe episcop ca chip văzut al lui Hristos. Calitatea de conducător , proprie episcopului, nu are nimic comun cu aceeași calitate, în sens lumesc (vezi Luca 22, 24). Episcopul nu este stăpân, ci Părinte. El nu are decât o singură putere: dragostea și o singură forță de convingere: martiriul (Mitropolitul rus Antonie Krapovitski), după cum o singură armă de luptă care este rugăciunea împreunată cu postul și asceza. Numai astfel el va putea birui domniile și puterile întunericului care lucrează prin oameni, chiar dacă biruința lui nu se impune la vederea oamenilor, ci rămâne tainică, ascunsă ca și biruința lui Hristos. Această atitudine evanghelică, lipsită de orice putere lumească sau forță de constrângere, este proprie în egală măsură și preoților și credincioșilor, care împreună cu episcopul formează poporul cel nou al lui Dumnezeu.

Desigur, nu-i ușor să-ți câștigi o inimă de părinte, O astfel de inimă se naște, încetul cu încetul, din rugăciune și nevoință duhovnicească precum și din răbdarea necazurilor. Inima de părinte este necruțătoare cu păcatul, dar în același timp are multă înțelegere față de neputința omenească. Oamenii nu se pot schimba ușor, mai ales după ce s-au obișnuit cu păcatul, cu neascultarea. Trebuie să încercăm să-i convingem de rătăcirea lor prin bunătatea noastră, prin răbdarea noastră, prin iertarea noastră.

5. N-aș putea încheia acest cuvânt fără să mă refer la un subiect care stârnește adeseori controverse în unele medii ortodoxe și anume la deschiderea ecumenică a Ortodoxiei. Această problemă nu este doar una conjuncturală: trăim într-o lume globalizată și vrând-nevrând trebuie să ne deschidem spre semenii noștri de alte confesiuni sau de alte credințe, ci o problemă care ține de natura misionară a creștinismului însuși și de datoria creștinilor de a căuta unitatea „ca toți să fie una pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17, 21), potrivit rugăciunii și testamentului Mântuitorului. Nimic nu poate fi mai urât lui Dumnezeu decât dezbinarea creștinilor, frica lor identitară și transformarea credinței în ideologie, în armă de luptă împotriva celorlalți. Aceasta este o contra-mărturie care smintește pe cei slabi în credință și îndepărtează de la Hristos pe necredincioși și pe necreștini. Dacă creștinismul pierde dramatic în fața lumii necreștine, lucrul acesta se datorează lipsei de credință a creștinilor care limitează nașterile sau ucid pruncii în pântece, cum nu fac necreștinii, dar și datorită dezbinării lor în sute de confesiuni și secte.

Ortodoxia este ecumenică prin însăși natura ei pentru că ea mărturisește plenitudinea Adevărului, care este Hristos cel viu și lucrător în lume până la sfârșitul veacurilor. Căci trebuie să recunoaștem că Hristos este prezent tainic (mistic) în sufletele tuturor oamenilor și suferă pentru toți, chiar dacă puțini Îl acceptă și chiar dacă și mai puțini Îl cunosc așa precum El este (cf. I Ioan 3, 2). Iar noi trebuie să suferim împreună cu Hristos pentru toți oamenii. Chemarea noastră este tocmai aceea de a-L face cunoscut oamenilor pe Dumnezeu așa precum El este, pe Hristos cel viu care ne sfințește viața și ne face una cu El și nu pe un Hristos redus la dogme sau la adevăruri de credință, care dacă nu sunt trăite pot deveni idoli, cum spune Sf. Grigorie de Nissa. „Fiecare cuvânt poate contesta un alt cuvânt, dar care este cuvântul care poate contesta viața?, zice Sf. Grigorie Palama. Nimeni nu contestă importanța dogmelor, a adevărurilor de credință, pe care trebuie să le păstrăm cu fidelitate, însă nimeni nu s-a convertit la Ortodoxie pentru că i s-a pus înainte catalogul cu dogmele ortodoxe, ci numai prin experiența vie a Ortodoxiei: participarea la Sfânta Liturghie, întâlnirea cu un duhovnic bun, descoperirea spiritualității ortodoxe care este întruparea vie a dogmelor.  Aceasta este, deci, datoria noastră a ortodocșilor și aici în țară și în străinătate, unde ne-a semănat Dumnezeu: să dăm mărturie vie despre bogăția spirituală pe care o avem ca dar de la Dumnezeu. Să nu ferecăm comoara spiritualității din care nici noi nu trăim, nici pe alții nu-i lăsăm să se împărtășească! Lumea de astăzi nu poate supraviețui fără spiritualitate, fără armonia dintre minte și inimă, unde se concentrează toate puterile noastre lăuntrice. Însă lumea are nevoie de exemple vii, de oameni împăcați cu ei înșiși și cu lumea din jur.

Eu îmi exprim nădejdea că Preasfințitul Episcop Macarie, prin tinerețea sa și cu zelul misionar care-l caracterizează, va fi în ținuturile nordice ale Continentului european un reprezentant autentic al Ortodoxiei, care nu este prozelitistă, ci mărturisitoare și va contribui nu numai la regăsirea românilor în Biserica părinților lor, ci și la unitatea tuturor creștinilor.

Așa să-i ajute Dumnezeu!

Amin!

Leave a Reply