Icoana Sfinților Ocrotitori ai Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord de la Centrul eparhial din Stockholm

 
Vizită pastorală în Uppsala

De sărbătoarea Sfântului Nicolae, Părintele Episcop Macarie Drăgoi la Centrul Social pentru imigranți și persoane nevoiașe din Uppsala: „Urmarea faptelor și viețuirii Sfântului Nicolae este singura strategie prin care Biserica poate recuceri inimile poporului lui Dumnezeu”

Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord a ales ca, de praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, 6 decembrie 2016, să fie alături de cetățenii români găzduiți la Centrul Social pentru imigranți și persoane nevoiașe din Uppsala, Suedia. După săvârșirea Sfintei Liturghii, ierarhul a împărțit daruri și a cercetat cetățenii români din acest Centru, în mare parte de etnie rromă, interesându-se de starea și perspectivele lor. Patru copilași nebotezați, vor fi botezați de episcopul românilor din Europa de Nord cu prilejul Sfintelor Sărbători.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Macarie a evocat viața și exemplul oferit de Sfântul Ierarh Nicolae, arătând, totodată, și cauza uriașei sale popularități. „Sfântul Nicolae a fost întotdeauna alături de cei lipsiți, de cei săraci și de cei nedreptățiți. Faptele sale sunt binecunoscute: a salvat de prostituție tinere dintr-o familie scăpătată, a intervenit pentru oameni condamnați pe nedrept, a făcut nenumărate și neștiute fapte de milostenie. Cum scrie în viața sa, toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar ușile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toți și apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiți și tuturor mare făcător de bine. Bun către toți și apropiat – iată modelul fiecărui păstor și arhiereu al Bisericii, dar și al fiecărui credincios.”

Părintele Episcop Macarie a arătat că o astfel de viețuire explică faima uriașă a Sfântului Nicolae. „Viața sa ne arată cât de mare impact are o astfel de prezență evanghelică în lume, este un exemplu concret despre ce este și cum arată o Biserică vie. Faptele sale au străbătut timpurile și întinderile geografice, au devenit sursă de inspirație pentru frumosul obicei de a face daruri apropiaților, de a-i bucura pe cei sărmani și necăjiți. Urmarea faptelor și viețuirii Sfântului Nicolae - a mai spus Preasfințitul Macarie- este singura strategie prin care Biserica poate recuceri inimile poporului lui Dumnezeu.”

La finalul slujbei, ierarhul a felicitat și a binecuvântat copiii și adulții care poartă numele Sfântului Ierarh Nicolae.

 
Vizită pastorală la românii din mai multe orașe norvegiene

PS Macarie: „Suntem gârboviți duhovnicește ori de câte ori ne lăsăm copleșiți de ceea ce în Liturghie numim toată grija cea lumească”

Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord s-a aflat, în aceste zile, într-o vizită pastorală la românii din Norvegia. În cadrul acestei vizite, ierarhul s-a întâlnit cu preoții și enoriașii parohiilor românești din Trondheim, Molde și Ålesund, a săvârșit sfinte slujbe, a încurajat și mângâiat adulții, tinerii și copiii din comunitățile menționate.

Astfel, sâmbătă, 3 decembrie 2016, Preasfințitul Macarie a săvârșit Sfânta Liturghie la Trondheim, supranumit „Ierusalimul Norvegiei”, deoarece din această localitate a început creștinarea țării în vechime, prin misiunea și rugăciunea Regelui Martir Olav, care ocrotește parohia românească din Trondheim, dimpreună cu Sfinții Voievozi Români Ștefan cel Mare al Moldovei și Neagoe Basarab al Țării Românești. În seara aceleiași zile, Preasfințitul Macarie a slujit Taina Sfântului Maslu la Molde, unde, spre bucuria fraților români care s-au stabilit în ultima vreme în acest oraș, Preasfințitul Macarie i-a vizitat prima oară, purtând la agapă un lung și folositor dialog duhovnicesc cu cei prezenți. În fine, duminică, 4 decembrie, părintele episcop s-a aflat în mijlocul românilor din Ålesund, în parohia românească ocrotită de Sfinții Martiri de la Niculițel și de Sfintele Mironosițe Marta și Maria. Cu acest prilej, arhiereul a oferit daruri copiilor și credincioșilor, reușind să viziteze și câteva familii din oraș și din împrejurimi.

În cuvântul său de învățătură rostit la Sfânta Liturghie din Ålesund, Preasfințitul Macarie s-a referit la sensurile ce se pot desprinde din minunea vindecării femeii gârbove. Părintele episcop a arătat că ne identificăm cu femeia gârbovă, chiar dacă nu suferim de un defect fizic, prin poverile nenumărate pe care ni le luăm pe umeri atunci când ne ostenim după lucruri care țin de deșertăciunea acestei lumi. „Suntem gârboviți duhovnicește ori de câte ori ne lăsăm copleșiți de ceea ce în Liturghie numim toată grija cea lumească. Nimeni nu poate ajunge la Hristos dacă este dominat de alte scopuri, de alte năzuințe, decât cea singură mântuitoare, de a fi în voia lui Dumnezeu. De aceea și suntem îndemnați, în cântarea heruvimică, să ne lepădăm de această grijă lumească pentru a fi martori și participanți la Jertfa Euharistică.”

Totodată, a subliniat Părintele Episcop Macarie, se observă cum această „grijă lumească” este stimulată în căi foarte diverse și subtile, astfel încât creștinul zilelor noastre cu foarte mare greutate poate să-și păstreze o credință fierbinte, vie. „Suntem prinși în mreaja grijilor, obligațiilor, comandamentelor sociale de zi cu zi până ajungem să ne asemănăm unor bieți hamsteri care aleargă în cerc, în gol, având iluzia unui progres, a unui avans. Dar biata ființă tot în cușcă se află. Așa și noi, alergăm după tot ce ni se nălucește a fi bun prin ceea ce suntem „învățați”, prin televizor, internet, prin traiul într-o lume secularizată, și credem că avansăm social sau că viața noastră înregistrează un oarecare progres. Dar, de prea multe ori, observăm că în tot acest timp nu am reușit decât să ne agonisim poveri care ne gârbovesc duhovnicește și, la un moment dat, ne pun în pericol chiar și viața din lume. Căci cine nu are timp pentru Hristos, cel mai probabil nu va avea timp nici pentru familie, nici pentru copii, nici pentru propria sa sănătate sufletească sau trupească.”

Ierarhul a transmis, în finalul cuvântului său, că este nevoie de trezvie, de discernământ și de verticalitate întru Hristos în toate aspectele vieții creștine, oricât de neînsemnate ar părea că sunt.

Câteva imagini puteți găsi aici.

 

 
Norvegia: decizie favorabilă a justiției pentru familia Nan

Astăzi, 2 decembrie 2016, a avut loc pronunțarea sentinței în urma procesului penal din 10 și 11 noiembrie 2016, intentat lui Dumitru și soției acestuia, Mihaela Nan, de către statul norvegian. Dăm slavă lui Dumnezeu că cele mai grave acuzații aduse părinților români au fost respinse de instanța norvegiană. Astfel, tribunalul din Tromsø a respins drept neîntemeiate acuzele aduse de către poliția norvegiană lui Dumitru și Mihaelei Nan de abuz și violențe administrate copiilor. De asemenea, este important de precizat că Protecția Copilului (Barnevernet) a decis să închidă cazul și să renunțe la urmărirea familiei Nan. Este nevoie, în continuare, de rugăciune, pentru că în termen de două săptămâni poliția norvegiană poate face recurs la sentința pronunțată astăzi. Să ne rugăm, așadar, Dreptului Judecător ca, de sărbătoarea Crăciunului, familia Nan să se bucure în tihnă de sfințenia acestui mare praznic.

+ Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

BIROUL DE PRESĂ AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A EUROPEI DE NORD

 
MESAJ PASTORAL DE ZIUA NAȚIONALĂ, 1 DECEMBRIE 2016

TRANSMIS DE CĂTRE PREASFINȚITUL PĂRINTE +MACARIE DRĂGOI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A EUROPEI DE NORD

„Cât de important este să ai o țară chiar și atunci când nu mai ești în ea, căci știi că ai unde te întoarce!”

Iubiți frați și surori în Hristos,

Ziua Națională este o sărbătoare comunitară în care celebrăm jertfa înaintașilor, unitatea neamului și ne aducem aminte de cele care ne oferă identitate: credința, istoria, cultura noastră comună. Este o zi în care celebrăm iubirea de patrie, care este o virtute creștinească fără de care nu putem exista ca o societate funcțională. Dar, este și o zi pe care o putem folosi pentru a reflecta la momentul istoric în care am ajuns ca națiune și la starea noastră obștească.

Ne-am putea întreba, de pildă, cum suntem, noi, românii, la aproape o sută de ani de la Marea Unire din 1918? Cât de trainice mai sunt fundațiile patriei de pe urma căreia trăim? Ce fel de unitate mai există în comunitatea noastră? Cum stăm cu fidelitatea față de fundamentele care au făcut ca această patrie să subziste atâtea veacuri, sub atâtea stăpâniri străine? Și, în cele din urmă, pentru ce considerăm noi, românii, că merită să trăim împreună? Care este misiunea noastră în această lume?

Or, mă tem că răspunsurile la aceste întrebări nu vor fi unele liniștitoare. Parcă suntem mai dezbinați ca niciodată, mai apăsați de griji și de năpaste ca niciodată și mai dezorientați ca niciodată. Suntem îndemnați să ne desconsiderăm înaintașii și să ne depreciem valorile esențiale, cele care ne dau identitatea, care ne dau sensul și rostul de a alcătui o națiune. Dacă vrem să ne apărăm familia, suntem arătați cu degetul și considerați „proști” sau „fundamentaliști”. Dacă ne apărăm Biserica, suntem acuzați că am fi „retrograzi” și că am vrea să tragem țara în Evul Mediu. Observăm, cu mare mâhnire, cum ne pătrunde și ne stăpânește, sistematic, o ură de sine și de tot ce e al nostru. Această ură de sine este un păcat cel puțin la fel de mare ca xenofobia, ura față de străin, asupra căruia stăruim să atragem atenția, după cuvântul Apostolului Pavel: „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11).

Preaiubiții mei,

Iubirea de patrie este o virtute creștinească. Fără iubirea de patrie, nu poți clădi o societate a binelui, nu poți avea o țară în care toți să se simtă acasă. Și nu resimt, oare, cel mai greu despărțirea de „acasă”, de țară, sutele de mii de familii de români care muncesc și trăiesc în diaspora? Către ei, în mod deosebit, îmi îndrept gândul și rugăciunea, dorindu-le să ne regăsim, cu toții, când va binevoi Dumnezeu, în țara noastră, să ne regăsim acasă așa cum vechii iudei se regăseau în ținuturile natale după lungi și grele veacuri de robie. Cât de important este să ai o țară chiar și atunci când nu mai ești în ea, căci știi că ai unde te întoarce! Să alergăm, așadar, la rugăciune, să cerem ocrotirea și mijlocirea Sfântului Apostol Andrei și a Sfinților neamului nostru, să ne iubim patria cu gândul la Ierusalimul cel Ceresc.

Cu îmbrățișare în Hristos, al vostru Părinte, Frate și Prieten,

+Macarie

 
Prăznuirea Sfântului Apostol Andrei la Stockholm

PS Episcop Macarie Drăgoi: „Suntem chemați la apostolat, noi, românii, de către un apostol, iar faptele noastre vor fi judecate conform acestei chemări. Să nu fim surzi chemării apostolice!”

Evenimentele prilejuite de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei în Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord au continuat la Stockholm, capitala Suediei, la paraclisul Centrului Episcopal. Astfel, marți, 29 noiembrie 2016, Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi și un sobor de preoți au săvârșit Taina Sfântului Maslu, urmată de slujba Privegherii, iar miercuri, 30 noiembrie, în frumosul paraclis al Centrului Episcopal, au fost săvârșite slujba Ceasurilor, Acatistele Sfinților Andrei Apostolul și Andrei Șaguna, încununate de Sfânta Liturghie Arhierească, urmată de agapa creștină. În cadrul Liturghiei ierarhul a hirotonit doi tineri, un preot, Alexandru Călin Ardelean, pentru slujirea misionară din Norvegia și un diacon, Andrei Constantin, pe seama credincioșilor parohiei românești din Uppsala. Cu prilejul slujirii euharistice de hram, Preasfințitul Macarie a sfințit noile icoane care împodobesc interiorul Paraclisului Centrului Episcopal și a botezat trei fetițe din comunitate.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Macarie s-a referit îndeosebi la cinstea, dar și la curajul Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României dar și al Episcopiei Europei de Nord, de a fi „cel dintâi chemat” dintre ucenicii Mântuitorului. „Sfântul Apostol Andrei Îl urmează pe Mântuitorul Hristos când, am spune noi, Acesta încă nu era un „nume” cunoscut lumii. Sfântul Andrei este convins că „l-a găsit pe Mesia” (Ioan 1, 41) dinainte ca Iisus să înceapă propovăduirea și să cuvânteze ca nimeni altul (Ioan 7, 46), după cum vor mărturisi trimișii fariseilor, și dinainte ca Acesta să înceapă minunile Sale prin care vindeca leproși, orbi, demonizați, paralitici. Așa arată credința puternică și curajoasă, care înțelege, fără să aibă nevoie de mulțime de semne și adeveriri, Cine este Calea, Adevărul și Viața. Cu atât mai de preț este alegerea pe care o face Apostolul Andrei, plecând de lângă Sfântul Ioan Botezătorul, un proroc deja consacrat, cu autoritate recunoscut, pentru a intra în slujirea „Necunoscutului” din Nazaret.

Preasfințitul a arătat că urmarea lui Hristos de către Sfântul Apostol Andrei se datora așteptării sincere și înfocate a Mesiei de către acesta. „Sfântul Andrei Îl aștepta sincer și înflăcărat pe Mesia, de aceea a și fost capabil să-L recunoască atunci când a apărut. Lucrul este important, deoarece în epocă mai fuseseră diverși lideri religioși care pretindeau că ei sunt Mesia. Prin urmare, se cuvine să avem și noi această sensibilitate, disponibilitate și așteptare către Adevăratul Mesia, pentru a-L recunoaște și a-L urma și pentru a nu ne lăsa ademeniți de falșii mesia”.

Preasfințitul Macarie s-a referit și la importanța prăznuirii Sfântului Apostol Andrei pentru neamul românesc. „Este o mare cinste pentru neamul nostru să îl aibă pe întâiul dintre ucenici, dintre apostoli, drept părinte întru Hristos. Sfântul Andrei este cel care ne-a născut pe noi întru Hristos. Faptul că suntem popor apostolesc, chemat și consacrat la cea mai mare slujire de pe acest pământ, încă de la originile noastre, este o noblețe care ne îndatorează și ne obligă. Faptul că suntem ortodocși de două mii de ani nu este un motiv de fală zgomotoasă, ci de cucernică și înfricoșătoare responsabilitate. Suntem chemați la apostolat, noi, românii, de către un apostol, iar faptele noastre vor fi judecate conform acestei chemări. Dar avem și mare nădejde de întărire și de mijlocire pentru noi, la Tronul Judecătorului, în persoana Sfântului Andrei. Să nu fim, așadar, surzi chemării apostolice, mai ales noi, popor român, adus la credință de cel dintâi chemat dintre ucenici!” La finalul slujbei, clericii și credincioșii s-au închinat la fragmentele din moaștele Sfântului Apostol Andrei și Sfântului Ierarh Andrei Șaguna care se păstrează la Centrul Episcopal din Stockholm.

Mai multe imagini puteți găsi aici.

BIROUL DE PRESĂ AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A EUROPEI DE NORD

 
De zilele Sfântului Apostol Andrei: bucuria întâlnirii și împărtășirii în duh și adevăr pentru românii din Copenhaga și Stockholm

De zilele Sfântului Apostol Andrei: bucuria întâlnirii și împărtășirii în duh și adevăr pentru românii din Copenhaga și Stockholm

Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord și Centrul pentru tineret „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” organizează în aceste zile premergătoare sărbătoririi Sfântului Apostol Andrei, o suită de evenimente și întâlniri duhovnicești care însuflețesc și încurajează tinerii și credincioșii din episcopia nordică, ocrotită de Sfântul Andrei, cel întâi chemat la apostolat.

Zilele au început cu o slujire terapeutică, prin Taina Sfântului Maslu, săvârșită în seara de vineri, 25 noiembrie 2016, în biserica parohială din Copenhaga, unde se păstrează un fragment din moaștele Sfântului Apostol Andrei. Părintele Episcop Macarie a slujit alături de preoții parohiei, întărind prin cuvânt de mângâiere și încurajare pe cei prezenți, bolnavi, neputincioși sau simpli participanți.

În programul manifestărilor, sâmbătă, 26 noiembrie, au fost incluse „activități recreative”, în cadrul cărora tinerii s-au regăsit într-o atmosferă frumoasă, practicând mai multe jocuri sportive. Sâmbătă seara, după slujba Vecerniei, urmată de Litie, Preasfințitul Macarie l-a prezentat publicului român pe cunoscutul părinte Constantin Necula de la Sibiu, care a susținut o conferință pe tema de stringentă actualitate „Viața în Hristos și viața noastră socială”. Cum putem împăca cerințele vieții sociale, din lume, cu cerințele vieții întru Hristos? Viața socială ne asaltează tot mai mult cu cerințe acaparatoare și ne furnizează obiective care ne vlăguiesc sufletele și ne fac să trăim creștinismul ca un fel de viața la „second-hand”. Acestor probleme a adus răspunsuri și a deschis noi înțelesuri părintele Necula, asistat, la secțiunea de întrebări și de Preasfințitul Macarie.

Duminică, 27 noiembrie, Preasfințitul Macarie, alături de părintele Constantin Necula, preoții și diaconii din Episcopia Europei de Nord, au slujit Sfânta Liturghie, unde foarte mulți dintre credincioși s-au spovedit și s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. Unul dintre adulți a primit Taina Sfântului Botez. Părintelui Necula i s-a conferit de către ierarh distincția „Crucea Nordului” iar tinerii au primit mai multe medalii cu chipul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Ocrotitorul Centrului pentru Tineret al Episcopiei Europei de Nord.

Preasfințitul Macarie a bucurat, ca de obicei, copilașii credincioșilor, cuminecându-i, aducându-le daruri și împărtășindu-le binecuvântări, iar cei mari au primit mai multe cărți de folos duhovnicesc. Alături de românii din comunitate, a fost prezent la manifestări și Ambasadorul României în Danemarca, Alexandru Mihai Grădinar. Programul s-a încheiat cu audierea unui concert de muzică bizantină, susținut de Grupul coral „Credo” al Episcopiei Europei de Nord, condus de psaltul Florin Lache, concert care a fost urmat de o agapă creștină. Marți, 29 noiembrie și miercuri, 30 noiembrie 2016, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, se vor organiza și alte manifestări duhovnicești la Centrul Episcopal din Sockholm.

 
Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale! De vorbă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu

Preasfinţitul Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, a ţinut să stea de vorbă cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923) – autoarea volumelor de memorii Strigat‑am către Tine, Doamne (2000; reed. 2006, cu titlul Doamne, strigat‑am!) şi Adusu‑mi‑am aminte (2007) – de spre pătimirile acesteia timp de 14 ani în temniţele comuniste din România (Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad). Îi mulţumim Preasfinţiei sale că a ales să încredinţeze interviul spre publicare revistei Lumea Credinţei. (R. B.)

Suferinţa ca dar şi treaptă de iubire

PS Macarie: Doamnă Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?

Aspazia Oţel Petrescu: Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Şi am spus, fără să ezit, două fraze: că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie şi de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinţei. Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; şi el o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferinţă.

Şi asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi din clipa aceea, când înţelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne‑am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinţei care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l‑am spus fără şovăire şi mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă căreia nu ai cum să‑i faci faţă, pentru că diavolul este înfricoşător, într‑adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Şi în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Şi‑a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să‑l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.

„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”

Unul dintre cele mai tulburătoare experienţe pe care le‑aţi trăit în închisoare a fost aceea în care aţi fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi părea imposibil să mai scăpaţi cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….

Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi‑au făcut o impresie greşită. a venit odată un preot şi mi‑a spus: „Doamna Aspazia, am venit să vă întreb: cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „nu eram în stare de har, părinte, aduceţi‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. eram în cel mai negru păcat în care poate să fi e un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină”. „Şi atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Staţi să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, aţi văzut ochi omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi nu‑i ardă privirea? Amintiţi‑vă că Moise a trebuit să‑şi scoată încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i‑o datorez îngerului meu păzitor, Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «doamne iisuse». Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie‑limită: marea îndurare a Bunului dumnezeu. Şi că este aşa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur şi simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit şi, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am ştiut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că El mă scapă. Şi de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun, acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun aşa, într‑un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”; deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaş, şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s‑a scos din percepţia mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m‑am trezit din nou în celulă. a şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi‑a deschis uşa. anchetatorul şi‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; şi‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un şoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, şi au trimis‑o şi m‑a scos de acolo. m‑a dus din nou în contingent şi m‑a izbăvit de hruba cu şobolani. Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi, de aceea ne‑a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.

Între agonie şi extaz

Aţi mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de şobolani?

Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… şi m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Şi îngerul meu păzitor, am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?”. Şi atunci am gândit un mic eseu, aşa, în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr‑o termina: Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. Şi pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să‑ţi aduc două daruri… Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare. Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug, am o mână neghioabă, fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii, şi ştiu că asta Mântuitorul o va preţui şi v‑a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie.

Şi în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ţi se făceau picioarele cât butucii. de obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ţi se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri. nenorocitul ăsta, care are o cunoaşte luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi, cu toate astea, ne‑o prelungeşte, pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. el chiverniseşte şi ura, care este contrariul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrariul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi, este hrana lui de toate zilele.

„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”

Dar după eliberarea în lume aţi mai avut astfel de trăiri?

Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoieşte, şi ajunge la aceleaşi rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, meritul şi răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare, şi aş vrea să nu fi u scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. dar dacă sunt procese care coagulează aceste fi rişoare de nisip, se formează o stâncă, şi stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători), Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfi ripă din firile mărunte/ Şi ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o mişte nu‑i în stare… mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc.

lumeacredintei.com

 
Burse pentru copiii săraci din România

„Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? sau însetat şi Ţi-am dat să bei?" (Matei 25, 37)

Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord inițiază proiectul „Burse pentru copiii săraci din România" cu scopul de ajuta lunar cu suma de 25 de euro un număr cât mai mare de copii din regiunea Copșa Mică. În acest sens, la Parohia Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil" din Mediaș, Valea Viilor și la alte parohii din zona Copșa Mică s-au întocmit fişe sociale pentru copiii aflați în dificultate financiară, iar Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord a deschis un cont special, dedicat strângerii de fonduri pentru sprijinirea acestor copii.

Sumele adunate în acest cont sunt virate lunar, prin centrul misionar-filantropic din Valea Viilor, magazinelor de unde copiii bursieri îşi cumpără cele necesare - în afară de ţigări şi alcool - pe bază de bonuri. În felul acesta suntem siguri că banii sunt folosiţi cum trebuie. Facem un apel la toţi credincioşii din Europa de Nord şi la toţi oamenii de bine să susţină acest proiect, fie prin sume regulate, fie prin donaţii sporadice.

La Valea Viilor, pe lângă ajutorul de 25 de euro lunar, copiii provenind din familii cu dificultăți financiare pot beneficia de o masă gratuită la cantina bisericii, unde, profesori voluntari desfășoară un program de after-school, ajutându-i pe acești copii, după ce au servit o masă caldă, să-și facă temele. Astfel dorim ca prin educație, copiii să iasă din sărăcie și să nu devină victime ale imoralității și delicvenței juvenile.

Bunul Dumnezeu să primească jertfa fiecăruia pentru cei vii şi pentru cei morţi, mai cu seamă pentru copiii nenăscuţi!

Pentru a sprijini efortul nostru de ajutorare a copiilor săraci din regiunea Copșa Mică, vă rugăm să trimiteți donațiile dumneavoastră în contul deschis special pentru ei:
Nordea Bank: 6039.06.86156
Titular: Den Rumenske Ortodokse Menighet i Oslo

Specificați: Donaţie pentru copiii săraci din România

"Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!" (Matei 25, 40)

Cu dragoste în Hristos Domnul şi binecuvântare,

+ Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord

 

Icoană din biserica parohiei ortodoxe române din orașul Sölvesborg, Suedia

 

ICOANA ZILEI

CALENDAR ORTODOX

Catedrala

construimcatedrala.ro